Ostalgia

My favorite quote EVER

2012-02-18T12:53:00.001-08:00

What is it abour ART anyway... that we give it so much importance? Artists are respected by the poor because what they do is an honest way to get out of the slum using one's sheer self as the medium. The money earned proof pure and simple of the value of that individual... The Artist.
The picture a mother's son does in jail hangs on a wall as proof that beauty is possible even in the most wretched. And this is a much different idea than the fancier notion that art is a scam and a rip-off.
But you could never explain to someone who uses God's gift to enslave that you have used God's gift to be free.

Jean-Michel Basquiat

Oameni de unică folosință

2012-02-15T12:54:00.000-08:00

Săptămâna aceasta a fost pentru mine una de deadline, nu de distracție. M-am chinuit să lucrez la licență și nu am reușit să fac deloc mare brânză. Am avut parte de-o iarnă ca-n 59, cu nămeți gigantici, genul de experiență de povestit nepoților care vor trăi, bien sur, într-un climat tropical.
Știți cum viața are uneori aspectul acela de scenariu prost, de categoria B? Tocmai așa am simțit că se desfășoară lucrurile.

Whitney Houston a plecat dintre noi tocmai când începuse să-și mai revină și cu sănătatea, și cu cariera, iar un talent al ei nu este rar, să zici... un talent ca el ei apare odată la nuștiucâți ani... Timbrul ei era...este unic. Recunosc că nu l-am putut niciodată suporta pe scârbosul de bărbat-su, extrem de frivol și de superficial în raport cu ea, omul care i-a pasat prima dată un plic de cocaină, dar acum parcă simt ceva dincolo de antipatie. E resemnarea că unii oameni, dacă vor să se umilească și să se autodistrugă pentru atenția altora care nu îi merită, nu o vor face. E în natura umană.

Lumea a pierdut o mare artistă, iar eu am pierdut două persoane foarte dragi săptămâna asta și nu mai sunt același om ca înainte.

Încerc să învăț din viețile fiecăruia. Încerc să îmi fac ordine în priorități și în aspirații, să mă ridic, să mă scutur de praf și să merg mai departe. Pentru că este unul din puținele lucruri noi pe care le-am învățat: este de datoria noastră să nu rămânem niște ”oameni de unică folosință”. Oameni cu existența efemeră ca a unui internet meme, datorată complexului de răutate și prostie... de fapt, dacă mă gândesc mai bine, răutatea nu-i decât o formă mai elevată a prostiei. Ce reprezintă până la urmă un om de unică folosință mi-e greu să definesc. Dar cu siguranță știu ceea ce nu este.

Nu este un om de unică folosință acela care rămâne prin preajmă cu mult după dispariția lui fizică. Nu mă refer la fenomene paranormale. Amprenta ta personală care modelează realitatea, cea care se reflectă în glumele și vorbele tale de duh, modul în care ți-ai mobilat locuința, obiectele tale cele mai prețioase, parfumurile tale... toate amintirile cu tine, toate contează și se propagă la infinit în inimile celor care te iubesc.

Nu este un om de unică folosință cel care îndrăznește să fie original și să trăiască frumos, boem, nebun, așa cum îi place, fără teama că va trebui să răspundă în fața instanței supreme a mitocăniei.

Enfin, în nici un caz nu îl poți numi om de unică folosință pe cel care te-a marcat definitiv și irevocabil și te-a provocat să fii tu în cea mai bună variantă a ta, și chiar dacă o viață întreagă nu îl vei mai vedea, îi rămâi dator.

Cât despre mine, provocarea supremă este să nu ajung un astfel de om insipid și efemer, pentru că așa cum spune Morrissey în cântecul asta care în mod splendid îmi redă exact starea de spirit, time's tide will smother you.

Snowed in

2012-02-03T12:00:00.000-08:00

Zăpada. O iubeai, te fascina pe vremea când erai micuț și inconștient. Acum a devenit cel mai mare dușman al tău și al infrastructurii. Te-a transformat într-o persoană de tip work-at-home. Ți-a blocat orice inițiativă de a aduce la realitate idei mișto, creative și pozitive. Îți amenință sănătatea și-așa destul de șubredă. Și totuși, un mare mare merit îl are zăpada și am fi ipocriți dacă nu am recunoaște: acoperă jegul urban. Culoarea ei are o regalitate imperială pe care marile dame de la marile case de modă geaba îl caută în mătăsurile somptuoase ale trenelor feciorelnice. Cum zicea Don McLean: the silver thorn of bloody rose lie crushed and broken on the virgin snow. Zăpada. Dansul ei lent și constant ne aduce aminte cât de irelevanți și fragili suntem noi în maelstromul cosmic. Acum e vremea să devii introspectiv.

Pentru că m-am întors la prima dragoste, new-wave-ul | post-punkul optzecist, în playlistul meu de iarnă un loc de cinste îl ocupă Maid of Orleans de la OMD (de pe Architecture and Morality -1982)

De asemenea:

Voi cu ce vă ocupați zilele grele de iarnă?

When they was fab

2012-01-26T13:10:00.000-08:00

Dacă sunteți bine-mersi, nice and cozy în bârloagele voastre, la adăpost de stihiile naturii, și vă încălziți cu o ciocolată caldă (de preferat albă, cu esență de rom și 2 pătrate de Schogetten Trilogia) atunci am să vă ”încălzesc” și eu cu ceva frumos.
Ioana Gheorghe a pus în timeline-ul ei de pe facebook niște fotografii faine cu Kate Moss și Johnny Depp, de pe vremea când erau amanți, iar asta m-a inspirat să caut și eu mai multe. De-atunci multe s-au schimbat, dar amintirea chimiei lor perfecte de enfants terribles rămâne.

Ladies and Gentlemen, arrise. Enter the King and Queen of cool.

Thou art sexy and thou knowst it.

2012-01-22T02:50:00.000-08:00

Nemuritorul șlagăr al celor de la LMFAO, Sexy and I know it, în interpretarea lui Ira David Wood III (tatăl lui Evan Rachel Wood, printre altele).

”Let's channel sum'o'that Peter O'Toole."

Istoria ca perpetuum mobile

2012-01-15T09:02:00.000-08:00

Mirosul aspru, acid al gazului lacrimogen care îți arde tractul respirator precum wassabi-ul. Oameni care încă mai au voință să-și ceară drepturile și demnitatea înapoi în fața unor politicieni impermeabili la suferința umană, pentru care interesele personale meschine sunt mai presus de orice. Mulți, mulți jandarmi - mai mulți decât protestatarii. Președintele și prim-ministrul sunt la munte. O ilustră anonimă, deputat PDL, spune: populația dă dovadă de o lipsă totală de cultură!”

Într-un vacarm amețitor, dramele maselor se întrepătrund cu cele individuale. După cum vedeți, SMURD-ul, și nu salvarea. l-a salvat pe băiat (cel mai probabil un împătimit de parkour). Suntem supuși unei batjocuri oribile în aceste zile. Legea sănătății a fost pretextul pentru o revoltă pe care mulți români au reprimat-o, din resemnarea că ”și-așa nu se schimbă nimic”.
Raed Arafat este un om extraordinar - am mai zis-o și o zic în continuare, poate unii mă veți contrazice vehement dat fiind faptul că privatizarea SMURD nu îi va avantaja pe cei cu venituri mici, dar din două rele o alegi pe cea mai mică, în general. Omul ăsta a luptat pentru ca România să aibă un serviciu de urgență care să funcționeze la parametri optimi. S-au câștigat vieți de oameni, asta e ceva remarcabil, o binefacere cum nu poți exprima în cuvinte. Am membri de familie care erau să o pățească când Salvarea a venit după o jumătate de oră - sau mai mult, noroc cu SMURD-ul. Dr Arafat nu se gândește, ca alți medici la fel de competenți, să plece în alte locuri unde meritele îi vor fi cu siguranță recunoscute. El a decis să rămână aici și numai pentru asta merită mulțumiri infinite. Nu mulți își asumă responsabilitatea de a rezista într-un sistem medical atins de cangrenă, care trebuie urgent cauterizată, când e atât de ușor să dai bir cu fugiții.

Am senzația că Băsescu, pentru că nu pot să îl numesc domnul președinte, caută dinadins să devină antipatic în ochii românilor, altfel nu-mi explic comportamentul lui. ”Hmm, cred că astăzi românii nu mă urăsc suficient de mult, ia să le dau un refill!” Pentru el limbajul diplomatic e precum chineza, astfel încât nu doar că nu se comportă ca un șef de stat autentic, ci nici nu vorbește ca unul. The gloves come off, chiar în cadrul unei conversații telefonice la televizor, Arafat e chiar ”dușmanul statului” și i se indică exact același lucru ca și cetățenilor: nu-ți convine țara mea, marș naibii altundeva!”

Doar că nu toată lumea e capabilă să plece. Îți trebuie bani ca să plătești avion, acte, viză, masă, cazare. Unii dintre noi suntem captivi în propria noastră țară.

Administrarea unei țări nu e fizică cuantică, nu e aeronautică, neurochirurghie, astronomie. Nu e imposibil să avem o viață decentă.

Dar nu se vrea asta.

Dar istoria se repetă, din fericire, și or să existe încrâncenări, urmate de perioade de liniște, apoi de perioade turbulente și așa mai departe, pentru că nu s-a inventat încă forma de guvernământ perfectă. Tot respectul pentru acei oameni care, vorba lui Guess Who, luptă încercând să mute munți. Chiat dacă, momentan, munții nici nu crâcnesc.

Nimic nu se pierde, totul se tâmpeşte.

2011-12-29T09:26:00.000-08:00

Nu ştiu cum aţi petrecut voi, stimabililor, dar eu vreau să vă zic că aş fi avut un Crăciun perfect. Un singur lucru mai lipsea: the padă. Pe bune, e enervant. Ultimele două dăţi am avut un Crăciun mai sec decât poantele lui Cristi Brancu. Parcă văd cum vin kilometri de troiene pe la mijlocul lui Februarie, acompaniate de aceleaşi superbe "autorităţile sunt luate complet prin surprindere", "iadul îngheţat", "drumuri înfundate", "prăpăd muică".

Nu mi-am făcut listă cu promisiuni pentru noul an fiindcă eu una n-am fost niciodată omul care să ţină cont de liste, însă aş putea să schiţez fugitiv o vizită la Ideo Ideis, la Alexandria, în toamnă, fiindcă mereu am vrut să schimb câteva vorbe cu Andreea Borţun, care este o persoană extraordinară. Ar mai fi licenţa, şi, după dovedirea licenţei, achiziţionarea divaisului ăsta ca recompensă pentru mine, care am trudit. Cam atât. Or să îmi mai vină idei pe parcurs.

În mod cert, Apocalipsa, care ar fi trebuit să vină în 1999, odată, apoi în 2000 şi în final în 2006, dar nu s-a ţinut de cuvânt, ne va onora anul acesta - era şi timpul. Dar iată-ne acum on the cusp of what is yet to come şi de accea aş vrea să vă mulţumesc tuturor că m-aţi suportat un an întreg, nu ştiu ce am fi noi bloggerii fără cetitori, hai gata că mă apucă lacrimile, şi să ne vedem sănătoşi şi la anul, if the world is still there, vorba amicului nostru Don Draper.

Cartianu, bocitoare de profesie

2011-12-13T01:18:00.000-08:00

Câteodată e mult mai decent să nu scrii nimic, ca blogger, în asemenea situații. Cu toate acestea nu pot să nu constat cum, un deces (intenționat sau nu) scoate la iveală ipocrizia tuturor celor care activăm în media, pentru că, la naiba, dacă toată lumea vorbește despre asta, nu poți să te abții să nu spui ceva, chit că îi acuzi pe cei de la TV că sunt șacali și profită de un cadavru proaspăt ca să scoată bani din audiență. Iară, noi, noi, epigonii bloggeri, prin ce ne diferențiem de asta?

Mă depășește total situația, poate nu ar fi cazul să-mi dau cu părerea. Însă cu atât mai puțin alții, cu pretenții de jurnaliști autentici. Presupunând prin absurd că există viața de apoi, iar acolo au wireless, ne-o putem lesne imagina pe Mălina Olinescu făcând mai multe piruete în mormânt decât Maia Plisețkaia, după dezonoarea cruntă pe care i-o face textul domnului Grigore Cartianu. Atâtea truisme sentimentale și locuri comune, fix chestiile pe care te așteptai să le citești în toate ziarele compilate perfect într-un singur text.Este recomandabil ca înainte de lectură să vă asigurați că aveți prin preajmă așa ceva:

Se întâmplă din nou, şi din nou, şi din nou... Întrebarea nu e dacă se va mai sinucide cineva, ci când o va face, cine e nefericitul şi de ce şi-a pus capăt zilelor. Suicidul pare să fi devenit o epidemie naţională.

Opinia publică este şocată când aude că un personaj cunoscut recurge la gestul extrem. Şocul este şi mai mare dacă sinucigaşul e tânăr şi are o carieră de succes. Cum să renunţi la viaţă când te numeşti Mălina Olinescu, ai 37 de ani şi ai reprezentat România la Eurovision? Câte dezamăgiri trebuie să fi acumulat pentru a lăsa totul baltă - şi trecut, şi prezent, şi viitor - şi a dispărea în lumea umbrelor? De câtă instabilitate e nevoie pentru o decizie atât de dramatică?

Mălina Olinescu nu era o vedetă zgomotoasă, precum cele care se porcăiesc noaptea pe la televizor. Crescută într-o familie de artişti, a ajuns repede în prim-plan, apoi a devenit un personaj mai degrabă discret. Şi-a văzut de viaţa ei, dar viaţa a trădat-o: dezamăgiri, divorţuri, neîmpliniri. Acum s-a hotărât să-şi ia revanşa, fără să-şi dea seama că se trădează pe ea însăşi. În fond, era viaţa ei, pe care Dumnezeu nu i-a dat-o nici în leasing, nici cu împrumut. Dar acesta este marele abis şi păcatul de căpătâi al sinucigaşilor.

O paralelă între Mădălina Manole şi Mălina Olinescu este inevitabilă. Două fete frumoase, două artiste de succes, două femei neînţelese, două sinucigaşe. Una s-a otrăvit la 42 de ani, alta s-a aruncat în gol la 37 de ani. Fiecare a invocat, în ultimă instanţă, incapacitatea bărbatului de lângă ea de a o înţelege. Dar ea, oare, l-o fi înţeles?

Şi Mădălina, şi Mălina au premeditat gestul final. Gândurile sinucigaşe puseseră stăpânire pe ele. Demonii sfârşitului le paralizase raţiunea. Moartea le dădea târcoale chiar şi când păreau mulţumite cu viaţa lor. Erau pierdute, şi doar o lumină miraculoasă, apărută sub forma unei mâini întinse, le-ar mai fi putut salva. Dar mâna aceea a întârziat să apară.

Câtă fragilitate se ascunde în mintea şi în sufletul unor oameni ce par atât de puternici! La fel s-a întâmplat şi cu miliardarul Mihai Erbaşu, care în 2004 a fost găsit zdrobit în piscina uscată a vilei sale de la Snagov. Dacă nu avea piscină, poate că trăia şi azi...

Multe alte cazuri arată că nici banii, nici succesul nu asigură echilibrul interior. Uneori, tocmai banii şi succesul atrag dezastrul.

Când auzi astfel de veşti, te gândeşti dacă nu e mai bine să laşi totul baltă - şi succes, şi carieră, şi bani - şi să te retragi discret la marginea unei păduri, într-o căsuţă cu cerdac de pe malul unui râu... E o utopie? Da' de unde: în nebunia lumii dezlănţuite, e chiar o modă! Milioane de japonezi renunţă la viaţa corporatistă pentru a cultiva un pogon de orez. Or fi nebuni? Nici vorbă: ştiu să-şi salveze sufletul.

Decât să bei otravă sau să te arunci de la etaj, mai bine te întorci la natura care, spre deosebire de oameni, nu te va trăda niciodată.

Sunt tare curioasă ce înțelege dumnealui prin ”întoarcerea la natură”. Voi fiind mai deștepți decât mine, poate mă veți lămuri.

Supradoză de România

2011-12-01T07:43:00.001-08:00

Am avut prea puține momente în viață în care m-am simțit cu adevărat mișto în legătură cu naționalitatea mea. Unul a fost în liceu, când am făcut cursuri de engleză cu cei de la Peace Corps, participând la jocul lor de-a licuriciul care aduce lumina cunoașterii celor din lumea a 3a. Când un american tânăr cu ochi mari și albaștri se uita mirat la mine că i-am enumerat câteva piese de Bob Dylan și i-am recitat din Howl de Allen Ginsberg, și mai traduceam ce nu puteau să exprime alte colege cu un vocabular mai modest.

Sau mai recent, când în timpul Festivalului Enescu, am ieșit într-o seară la Caru cu bere cu o amică franțuzoaică, un englez din Bath, un italian și vreo 2-3 români. Evident că alcoolul mă ajuta să mă coordonez și să nu amestec limbile, și pentru prima oară în viața mea mă exprimam fluent în franceză, explicând ici și colo chestii ce țineau de istoria Bucureștiului.

Desigur, am avut ușoare momente de confort sufletesc participând la antemenționatul Festival Enescu și la lansările publicațiilor Decât o Revistă și Carevasăzică. Am înțeles că cel mai mișto mod de a fi român ține de discreția, eleganța și demnitatea ta. Că nu-ți cere nimeni să-ți vopsești în roșu, galben și albastru colacul de la WC, cum probabil îl are domnul Funar.

Mă enervează extremele, lamentările interminabile care se chinuie să ne convingă că ne aflăm în cea mai odioasă țară din Univers și că nu avem absolut nici o șansă la o viață decentă. La fel, polul opus: patriotismul kitsch care apare regulamentar, o dată pe an, cu lacrimi în ochi și steaguri și nelipsitul vox-pop cu cetățeni care, cu o exaltare demnă de Veronica Porumbacu, își urlă mândria. Carele de fapt este mândria de a apărea la televizor. Am făcut practică în televiziune și recunosc acea sticlire a ochilor.

Mă gândesc, extrapolând un proverb celebru, că țara mea e un împrumut de la viitoarele generații. De la ele sper să nu se complacă în lenea și blazarea care par unicele produse de export 100% made in ro.

Hai la mulți ani! Hai să bem acum! Eu deja am intrat în posesia unui vin roșu genial de la tatăl meu.

Dănuța

2011-11-28T13:11:00.001-08:00

Dacă te cheamă cumva Dana și ești prietenă cu mine sau în realitate sau pe facebook, stai liniștită, că nu e vorba despre tine aici. Aș fi vrut să fie vorba despre cărți aici. Despre cât de soothing e timbrul molcom, baritonal al lui Radu Paraschivescu și ce mișto a fost să îl văd pentru prima oară în realitate pe Dragoș C. Butuzea, pe care îl citesc mereu, îmbrăcat impecabil și alergând grăbit printre standurile de la Gaudeamus. Îmi este dor să scriu din nou despre lucruri frumoase, despre ceaiuri și narghilele și cafele și pisici și piese de iarnă. Precum God Complex de la Divine Muzak sau Ruckzuck de la Kraftwerk (perioada de flaut a lui Florian Schneider).Însă lucrurile nașpa parcă au ele un mod de a protesta că trebuie să le consemnezi într-un fel sau altul, iar intensitatea lor înghite celelalte momente de vagă fericire.

Dana e o chelneriță frumoasă și plinuță de la restaurantul La Mama din Carrefour Orhideea. Dar mai bine nu începem cu ea. Este de fapt vorba de sentimentul acela... că ești un fel de Midas al gafelor și te trezești în conflict cu mai toată lumea, din cauza propriului tău orgoliu. Este senzația pe care nu poți să o explici în nici un fel... cum pot oamenii ăștia să mă urască atât de tare... oare ce naiba am făcut? Și nu se rezolvă, doar dispare cu uitarea. Homo sum, humani nihil a me alienum puto. Sunt conștientă de greșelile mele și mi le asum, numai că mă uit în jurul meu și constat că trăiesc chiar într-o celebră carte a domnului Paraschivescu, unde mulți comit mitocănii mai mari decât cele mai grobiene mârlănii de care m-am făcut eu vreodată responsabilă, și totuși scapă mai ușor. Pe mine lumea nu catadicsește să mă învinuiască, să mă judece aspru, să mă pună la zid.

Mergeam azi pe Magheru, bulevardul pe care și în somn îl știu pe de rost, pe axul său fiind facultățile mele (și mintale, dar și instituțiile de învățământ) când aud o voce din spatele meu ”se poate mai repede, Doamnă?” mă uit și era un țigan (îmi permit să-i zic așa, fiindcă rom îmi sună total ridicol) muncitor cu un geam masiv pe care se chinuia să îl care. De unde să știu eu că fix în spatele meu pe o străduță îngustă merge un nene cu un geam și nu poate trece de mine - nu am senzori de mișcare sau un ochi bionic în ceafă, și totuși... ”Îmi cer scuze” îi arunc disprețuitor. Seara târziu ajung la restaurant cu Dilema și Dilemateca la subsuoară, unde sper să mânânc o ciorbă, mai mult din necesitate decât din plăcere. Lângă mine se așează două dame trecute bine de prima jumătate de secol, vorbind zgomotos, cu mâinile aspre și unghiile murdare, cu bijuterii de aur vechi pe care le au toate mătușile noastre și în ”hainele bune” ale femeilor din mediul rural - pulovere de poliester din talcioc. Își dădeau aere de femei foarte importante. La un moment dat a mai tânără vorbea la telefon și am reperat un ”sunt cu doamna directoare”. Pe chelnerița tânără o tutuiau - acuma treacă de la mine, poate o cunoșteau personal - însă parcă ar fi dat mai bine un dumneavoastră prefăcut, să mențină aparența, decât ”Dănuța, fă-te-ncoa, puiuț! Mai adă un litru de apă minerală! Să trăiești, Dănuțo!” Eu am fost, d'a naibii, hiper politicoasă, iar ea îmi zâmbea altfel. Am plecat fără să uit să-i las un bacșiș mai consistent ”Dănuței”.

Lumea din jurul meu se schimbă mereu de la zi la zi - vorba unui cântec al d-lui Andrieș. Și e bine să accept unele situații așa cum sunt, fără să mă chinui să le întorc pe toate părțile. Vorba lui Aznavour, il faut savoir, coûte que coûte, garder toute sa dignité. Et malgré ce qu’il nous en coûte s’en aller sans se retourner. Scuzați-mi starea melancolică. E iarnă. Va trece.

Concert din muzică de gută

2011-11-02T08:18:00.000-07:00

Dacă în numărul trecut am vorbit, cu subiectivitatea și sentimentalismul ce mă caracterizează, despre Regele Mihai, astăzi vom vorbi despre alt monarh, anume personajul urban cu o claie imensă de dreaduri blonde in cap, cunoscut unor bloggeri sub denumirea de Regele Hipsterilor. Cu toate că, între noi fie vorba, există alți hipsteri mai demni de titulatura aceasta, amintesc de celebrul Sinboy, hipster autentic (iară nu ideea unui cocalar despre ce-ar trebui să fie un hipster) sau și mai celebrul Kevin Barnes de la Of Montreal. Până la urmă, cred că orice om care se poate autoironiza și prosti cu măsură are ceva hipsteresc.

Anyhoo, eram azi în librăria CLB de pe Magheru, de unde fac rost de linere de la Staedtler, și mă holbam la poza mamei lui Dan Puric, mirându-mă ce gagică mișto fu pe vremuri, în illo tempore. Chipul ei era pe coperta ultimei cărți a fiului, evident, tot cu discursuri despre recuperarea identității pierdute a neamului yada yada yada.

Brusc, dă buzna în librărie majestatea sa. Era inconfundabil: înalt, cu nebuloasa aia de dreadlocks atârnând de căpățână, cu ochi albaștri bulbucați, în parpalac negru, blugi și bocanci greoi. ”Cumva aveți fir de meșină.... sau gută?” violează el liniștea. Cucoana se uită bezmetică la el, conștientă că nu e mercerie locul unde lucrează: ”Gută? Ăăăă... nu...” Apoi iese cu aceeași viteză fulgerătoare. Mă oftic teribil că a plecat atât de repede și nu am avut șansa să-l întreb ce voia să facă cu guta. Probabil avea de gând să pună o piedică invizibilă bloggerilor care au făcut mișto de el. Sau poate Oral-B Dental Floss i se părea prea mainstream și s-a decis să-și curețe dinții cu firul de gută. Va rămâne o enigmă pentru totdeauna.

Normalitate, în sfârșit.

2011-10-25T14:44:00.000-07:00

Trebuie să recunosc că sunt oarecum dezamăgită de faptul că astăzi, pe unde am mers și cu cine m-am văzut, nu prea s-a discutat despre discursul Majestății Sale. La naiba, îmi zic, conștientă de faptul că nu am televizor în camera de cămin și nu am cum să îl văd live, this is a once in a lifetime opportunity. Or, at least, was. Îmi întreb colega de cameră, căreia streamingul îi merge oricum mai bine: ”ai văzut discursul regelui?” ”Te referi la film, nu?” Nevermind. Pentru mulți a fost o zi ca oricare alta, pur și simplu un moșneag care mormăie de la o tribună, nimic interesant aici. Petrică, dă mă pe GSP, n-auzi?

Mă uit pe câteva texte care au consemnat momentul. Lucrurile mizerabile pe care sunt capabili să le emită unii forumiști cu pretenții de istorici depășesc orice imaginație. Este în regulă să nu fii de acord cu mișcări politice care s-au întâmplat acum mai bine de jumătate de secol, în contextul delicat al reîmpărțirii sferelor de influență pe glob, dar să le invoci într-un asemenea moment cu multe invective la adresa Regelui nu denotă decât mitocănie.

Majestatea Sa Regele Mihai nu a venit în Parlament astăzi ca să atragă atenția mass-mediei pentru că se plictisea la Săvârșin și voia să fie nițel băgat în seamă. Și-a îndeplinit o datorie morală cu calm și eleganță. Însuși faptul că la 90 de ani este lucid și poate ține un discurs e ceva pentru care merită să te înclini respectuos. 90 de ani înseamnă aproape un secol. Dacă Regele ar avea și o piesă (afară de Marșul Regal al lui Ettinger), piesa lui ar fi:

Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.[...] După 84 de ani de când am devenit Rege, pot spune fără ezitare naţiunii române: cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere. [...] Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri. Vorbele astea nu sunt demagogia cu care ne-am obișnuit. Sunt cuvinte care se distanțează de clica celor care văd istoria în alb și negru și nu conștientizează responsabilitatea uriașă căreia acest om, Mihai I, i-a făcut față.

Trecem și noi cu aceeași eleganță peste momentul jenibil al actualului șef de stat, cu ”păi dacă eram io în locul lui”. Știm, știm, ați fi fost un suveran desăvârșit, de o moralitate și o virtute ambele impecabile. V-ați fi dat viața înainte de a abdica, dar neuitând să cereți, ca ultimă dorință, o cinzeacă de vodcă. Iar biografia v-ar fi fost scrisă de însăși Herta Muller: Regele se-nchină și se sinucide.

Pentru mine, faptul că ne putem permite să cinstim o personalitate istorică de mare anvergură este o motivație de a scrie mai mult despre lucrurile pozitive care se întâmplă în România.
La mulți ani, Majestate.

Să ne prefacem că suntem profunzi.

2011-10-21T15:41:00.000-07:00

Melancholia lui Von Trier a trezit în mine tentația să mai văd câteva cadre din Koyaanisqatsi al lui Reggio, suprapuse magistral pe muzică de Philip Glass. Unul turnat în 2011, altul în 1982. Trei decenii de ”suntem pe acest pământ ca să ne ducem dracu dar continuăm să ne comportăm ca niște primate arogante care se cred invincibile”. De ce este în vremurile astea atât de acută senzația de sfârșit? E drept, la nivel individual facem bășcălie de ea, nu ne intimidează niște amărâte de filme. Dar undeva în imaginarul colectiv tremurăm ca varga la gândul că pac, s-ar putea nici să nu mai fim mâine și atunci se anulează din start rațiunea și însemnătatea lucrurilor pe care am fi vrut să le facem. E doar ”punct/contrapunct”, vorba lui Huxley, proiectând asupra noastră ce poate fi mai rău parcă și noi încercăm să fim oameni mai buni.

Ne creăm galerii subterane, tuneluri prin care săpăm cu rigurozitate, permanent disipați într-o mișcare browniană, ne ciocnim unii de ceilalți, suntem aproximativ 7 miliarde și în creștere, dar orgoliile noastre ocupă de 2 ori mai mult loc în spațiu decât corpul fizic. Ne stabilim țeluri și ne dăm peste cap în a le atinge, înghițind pe nemestecate tot ceea ce ne prelinge pe gât star-systemul. Suntem ce merităm să fim.

Am pierdut câteva persoane dragi. Nu, nu vă întristați, n-au decedat. Dar e ca și cum eu aș fi decedat pentru ei. În arealul social e exact ca pe piața forței de muncă: nu mai corespunzi, ești concediat. Ne pare rău dar nu avem ce face. Trebuie să ții pasul.

Coincidență morbidă: m-am apucat să recitesc Crash al lui J.G. Ballard cu câteva zile înaintea accidentului lui Huidu. ”Și ești un om oribil că scrii asta.” Probabil, dar dacă citești mai cu atenție, constați că e vorba de fapt despre alt gen de coliziune, inevitabilă, între om și tehnologie. Căci, până la urmă,asta încerc să zic: fără televizor am fost printre ultimii care a aflat că l-au omorât pe Gaddafi. O zi fără laptop, ca o zi cu un braț fracturat, în ghips.

Cu mult înaintea erei noastre autosuficiente, Magda Isanos scria ceea ce pare ochiului blazat un poem emo dintr-un oracol de copii. Dar eu văd un cântec de luptă, o chemare la arme.

E-așa de trist să cugeți că-ntr-o zi
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai steie
voioşi, în vreme ce vom putrezi.
Atâta soare, Doamne,atâta soare
o să mai fie-n lume după noi;
cortegii de-anotimpuri şi de ploi,
cu păr din care şiruie răcoare…
Şi iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot aşa o să se plece,
mirată, peste apa care trece
noi singuri n-o să fim a doua oară.
Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viaţa e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate
şi celălalt şi-mi pare ne-nţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim,
noi, care-aşa de repede murim.

My future ends here.

2011-09-23T11:54:00.000-07:00

Deși mă aflu la o vârstă la care un om normal ar trebui să se gândească, nu-i așa, la prezent, eu nefiind un om normal defel (prietenii mei buni pot confirma) nu fac decât să mă gândesc la viitor, am remarcat în ultimele luni, și întotdeauna cu un pesimism crâncen.

Aș vrea ca viitorul meu să arate așa:

Însă cred că până la urmă va arăta mai degrabă așa:

Am văzut o față mai puțin plăcută a lumii când m-am urcat în 22-ul din Ploiești - pour les connaisseurs -cel care te duce în Bariera Unirii, adică la capătul capătului. Am văzut zeci și zeci de vârstnici care, mânați parcă de un instinct comun, își duceau zilele tăcând sau discutând cele mai plicticoase trivialități, cu priviri stinse, cu maxilarele coborâte, cocoșați, cu o privire sceptică. Plini de fiere și gata de arțag dacă nu le cedezi la timp locul sau te plasezi nefericit o fracțiune de secundă în fața lor, sau, din contră, placizi, imobili, cu carnea flască și îmbrăcămintea soioasă, emanând miresme de sunătoare, de interior stătut de șifonier din 1960, de stofă cu naftalină. Decrepitudine și lipsă totală de sens, abandon complet. Îmi aduc aminte de un banc prost: am vrut să-i fac soacrei mele un bine și i-am atras atenția c-are ciorapii încrețiți, problema e că nu purta ciorapi. Încerc să imi imaginez cum naiba trebuie să fi arătat aceeași oameni cu o jumate de veac înainte. Câți din ei l-au prins pe Dej, câți și pe regele Mihai. Dacă există cineva să-i strângă în brațe și să le spună că nu sunt niște rebuturi, niște resturi inutile de material umanoid a căror sucombare este așteptată cu nerăbdare de politicieni.

Oamenii optimiști mi s-au părut cei care îmbătrânesc cel mai elegant și echilibrat - poate mă înșel, dar ei trec cu demnitate peste orice, peste lipsuri, peste dispreț, peste greșelile trecutului. Și atunci când mor, acest lucru pare firesc și nu tragic. Eu sunt tânără și am toate piesele de Lego ale viitorului la picioare. Dar nu știu ce să fac cu ele. Frica de necunoscut? (sau cum ar zice la nervi Alvin Toffler, le choc du futur mama mă-sii).

În altă ordine de idei, nu vreau să scriu un necrolog, ci doar atât: iartă-ne, maestre Johnny Răducanu, că am fost idioți și nu te-am prețuit.

Un nume de doi bani

2011-09-07T16:57:00.000-07:00

Sincer, nu înţeleg care e toată faza cu Marcel Pavel şi cu imnul, de ce se atacă atât de mulţi oameni la televizor, de ce omul, în loc să-şi asume greşeala, bagă justificări după justificări, de ce nu ne amintim de momentul când Năstase candida contra lui Băsescu, şi, ajungând tot la acele versuri, s-a oprit din playback şi şi-a muşcat limba. Nici nu ştiam că Marcel Pavel mai mişcă în universul monden. Nu am înţeles niciodată de ce este atât de important imnul naţional al României, încă de pe vremea când ne obliga la şcoală să îl ştim pe de rost, şi trebuia să suport înaintea primei ore un recital afon de toată frumuseţea. Şi asta pentru că eu am avut, de când mă ştiu, sentimentul că acest manifest (potrivit în contextul său paşoptist, de altfel) nu este adevăratul nostru imn. Nu îl merităm. Noi, cei care avem memoria atât de scurtă, în ceea ce priveşte trecutul conducătorilor noştri.

Adevăratul imn al României l-am recunoscut imediat, cu acea intuiţie specifică neamului meu, din primul moment în care l-am auzit pe VH1. E perfect, cu tobele alea, cu ritmul de fanfară, are cadenţa specifică unui neşănăl entem care să garnisească perfect aur neşănăl ărina.

Aşa că stimaţi ahem-ahem jurnalişti, haideţi să găsim un subiect de discuţie adevărat.

The real Gogol Bordello şi Goagăl Tălmaciul

2011-08-19T13:45:00.000-07:00

Două fotografii, poate nu cele mai reprezentative pentru vacanţa mea, dar în mod cert singurele care sintetizează o experienţă balcanică autentică, şi, de ce nu, proiectează o eră în viitorul ăla în care vrem cu toţii să fim atât de bine împăcaţi cu condiţia noastră încât să ne permitem să facem băşcălie de noi înşine fără prejudecăţi.

Am să vă las să-mi daţi iubirea, da

Oricum altcineva nu v-o primeşte

Şi la final să nu uitaţi ceva:

Să nu-mi veniţi în stare de obvietatale.

Andrieş owns again.

2011-07-22T12:04:00.000-07:00

Nu am mai scris de un car de vreme şi nici nu o să stau acum să decantez toate scuzele şi pretextele. Ar fi o variantă să scriu în pastile scurte, am văzut că la alte bloguri merge. Dar fiindcă m-am întors dintr-o minivacanţă cu circuitele mai ordonate după ce am făcut şi oleacă de practică în televiziune, m-am gîndit să încep o miniserie ”Escapada estivală ostalgică”. Suficient de cheesy şi de campy ca să vă ţină de urât pe tabletă sau pe smartphone, pe o plajă bulgărească sau turcească. Booon. Să începem cu începutul.

Nimic nu nu îmi distrage mai bine atenţia de la teribila vipie de afară decât un frappé cu mentă și un interviu cu Alexandru Andrieş. Citit, nu luat de mine, nu am încă privilegiul ăsta. Găsisem unul în Formula Astm de săptămâna asta. Da, e revista aceea de gospodine de vârsta a 2a spre a 3a pasionate de homeopatie. Dar să vedeţi rubrica de modă, e ca şi cum ar fi comprimat revista Femeia (cea de dinainte de '89) într-un singur articol. Revenons a nos moutons: după modul în care pune întrebări, doamna Delia Hanzelik pare c-a prizat mult Pavel Coruţ la viaţa ei. De remarcat cum interlocutorul ei, un cinic versat într-ale umorului, o smuceşte din tripul ei idealist, fabricant de compuneri care ar face orice învăţătoare să lăcrimeze. Big up, domnule Andrieş.

R: Din ce vă trageţi energiile sufleteşti? Dragoste, prietenie, familie. credinţă?
A.A: Întrebarea asta sună a telenovelă: eu când aud: "din ce vă trageţi energiile sufleteşti" aproape că mă sperii... răspund da şi trec repede la următoarea întrebare.

R: Sunteţi arhitect şi stăpâniţi la perfecţie legile armoniei şi ale frumosului. Vă ajută ele să vă apăraţi de urâtul care ne înconjoară?
A.A: Nici un om nu stăpâneşte la perfecţie "legile armoniei şi ale frumosului", asta e sigur, iar "urâtul care ne înconjoară" tot de la noi vine, sau greşesc eu? Oricum, nu sunt eu buricul pământului să am răspunsuri la astfel de probleme. Dacă întrebări din astea au primit elevii la bacalaureat, încep să înţeleg procentele de promovabilitate pe care le afişează televiziunile.

R: Suntem în plină vară şi soarele ne molipseşte cu strălucirea lui. Vă atinge şi pe dumneavoastră această magie a anotimpului?
A.A: Nu prea, nu am depins niciodată prea tare de anotimpuri sau de vreme. Nu sunt un om meteorologic, dar sigur că-mi place când e soare, cu condiţia să nu fie chiar 40 de grade (sau să fie, dar să nu fiu eu acolo).

Alexandru Andries - Ziaristi mioritici

Asculta mai multe audio diverse

Beretristică

2011-06-06T03:02:00.000-07:00

Vă invit la o bere tristă, să vă povestesc multe chestii care mă bântuie și nu au nici o legătură una cu alta. Că așa mi se întâmplă când nu am un text fluid, coerent, și o tematică generală.

1. ”Vreți să scăpați măcar duminică de lumea asta smintită?” ne arunca tentant o undiță paseist-sămănătoristul Grigore Leșe în promo-ul emisiunii lui de pe Cultural. Eu nu. Eu o iubesc, tocmai faptul că e smintită mă ajută să mă pierd foarte ușor în mulțime și să nu ies în evidență. Și cum zicea k fost murdoc fost strelnikov, un revoluționar nu trebuie niciodată să iasă în evidență.

2. Luna asta s-a discutat mult, mai ales pe canalele TVR-ului, că alea private văd că nu se simt, despre atrocitățile antisemite care s-au petrecut exact cam prin perioada asta, acum aproximativ 70 de ani. Pogromul de la Iași, mai specific. Iar după câteva ore în care încerci să-ți menții sângele rece la mărturiile unor oameni cu ”their journey etched on their skin” cum povestesc cu luciditatea aceea nefirească, punctată de licărul de teroare pură în ochi, te gândești dacă ar mai fi posibil în viitor așa ceva. Și dacă noi ca ființe sociale, luați la nivelul cel mai elementar și dezveliți de platoșele diplomatice și toate oficialitățile și ideologiile, încă mai păstrăm instinctul distructiv că suntem divizați în specii și subspecii. Dar dacă mai continui mă pierd în ceea ce încerca să demonstreze ”Despre ură” a lui Liiceanu, adică nimic.

3. Am fost la Street Delivery - mi-a plăcut. Vor veni și poze. Nu am fost niciodată la TIFF, dar fiindcă trăim niște vremuri iconoclaste, mă consolez cu cei care scuipă după ce zic TIFF și n-au suficiente argumente pentru cât de nasol e festivalul. Mulțumesc, domnilor, că-mi faceți viața mai mișto.

4. Produse care nu vor deveni niciodată branduri. Îl parafrazez pe Petrov cu ”Idei care nu vor deveni niciodată afaceri”. Dacă nu cumva se vor găsi ceva maimuțele creative și întreprinzătoare care să le reimpună în atenția publică, la mișto, cu umor fin, n-au nicio șansă.

După cum se vede, copywriterii acestei firme de produse bulgărești din segmentul lower class sunt conștienți de formula-panaceu ”sexul vinde”, numai că au luat-o atât de ad litteram încât au trecut asta pe etichetă. Ce mă intrigă pe mine este de ce nu avem și o vignetă la fel de sugestiv/explicit ilustrativă, cum ar dicta bunul simț. Ar fi fost mișto să pună alături Principesa X a lui Brâncuși.
Instead, e doar o poză cu mecla unui tip metrosexual care te privește direct în ochi, chipurile provocator. Și își reazămă capul între degete cam cum făcea dl. Patapievici în emisiunea ”Înapoi la argument” cînd voia să arate că e atent la ce îi zice interlocutorul.
Boon, avem de-a face cu o structură semiotică banală, zicem, parfumul este un substitut parte-întreg, te dai cu parfumul și ești animal sexual. Dar dacă un parfum (instrument al atracției) numit ”Sexus” înglobează în sine conceptul de nimfomanie, de ce simt ei nevoia să mai adauge și ”greedy”? Cred că ar fi trebuit să îl folosească pe Cristian Țânțăreanu ca imagine a acestui parfum.

5. Bucățile care mă bântuie acum și ar însoți perfect o bere tristă:

Una în memoriam, pentru incredibila Poly Styrene. rip.

Polimorf

2011-05-25T02:55:00.000-07:00

După ce in postarea precedentă am depășit nivelul maxim de lame admis pe un blog, m-am gândit să schimb macazul și să trec la o formă oldschool de a regurgita idei, stări și sentimente. O să scriu pe toate agendele și agenduțele, cu coperți boeme, pitzi, amuzante sau demente, pe care le-am colecționat de-a lungul anilor un roman-foileton al studenției mele. Numele, unul cât se poate de nerdy (generația Asimov, nu generația Big Bang Theory) mi-a venit din neant după ce m-am trezit azi dimineață dintr-o leneveală somptuoasă (zi fără examen). Polimorf. Why the fuck ”polimorf” și nu ”fractalicious” sau ”metonimie și metempsihoză”? Iaca de ce.

E un roman (e arogant să numesc excrementul ăsta chinuit, de debut, roman) - dar cum să-i zic? E un experiment literar care consemnează fiecare metamorfoză - și cum noi, cei de azi, din secunda asta, ne ducem în spinare toate ipostazele noastre precedente, până la momentul în care ne-am născut, și asta fără să simțim. Polimorfu' vrea să spargă și el câteva ciobulețe de tabu pe care Aurora lui Puiu le-a demolat magistral, arătând că viața e de fapt o încrengătură complexă de nimicuri care se înlănțuie pentru a forma un nimic mai mare (la naiba, chiar mergea Fractalicious). Dar rămâne Polimorf. Criticii mei cei mai înverșunați, că am destui, vor da de pământ cu el. Nu-mi pasă. De fapt, cred că merit. Va fi despre arta de a ne asuma ceea ce suntem, cu cele mai scârboase defecte ale noastre (fizice și morale) dar și despre momentele de glorie warholiană care ne dau iluzia că însemnăm ceva pentru mersul lumii. E despre momentele de slăbiciune când te lași furat de narcotica posibilitate: dar dacă mă iubește? dar dacă totuși nu mă vor da afară? dar dacă voi face ceva extraordinar și lumea își va aminti de mine? Ar fi preferabil ca această chestie scrisă de mine să ne facă să realizăm cât de mult ne complicăm viața încercând să supraviețuim într-o lume în care oameni ca noi se dau grande, părând invincibili, hiperperfecți și jemenfiche-iști, când de fapt... E despre reinvenție și relativitate... un ”ține minte, sfârșitul nu-i aici” al lui Pittiș trecut prin sita prozei. Mă rog, asta intenționez. Sper să nu alunec pe panta semnalată de o colegă de-a mea pe facebook: Filosofia e știința aia de căcat în care câțiva indivizi vorbesc așa încât să se înțeleagă numai între ei.

Polimorf e copilul meu : Polimorf Condeescu. Ce dacă e șașiu, cocoșat, retardat mintal, albinos, autist? Tot copilul meu e. Sper să reușesc să mă abțin să nu îl trimit, ca mamele denaturate de apar prin reportaje la Carmen Avram sau România, te iubesc, aici:

The Art of Troll - Partea I

2011-05-23T15:07:00.000-07:00

Deși e o vreme fabuloasă afară, care condamnă statul la calculator, și-ar trebui să mă achit de vreo niscaiva subiecte care au fost en vogue zilele astea, nu pot să nu le mai amân încă vreo săptămână din moment ce sunt în sesiune iar stresul meu crește direct proporțional cu libidoul lui Strauss-Kahn la vederea unei găuri. Prin urmare nu mai sunt capabilă să fac nimic recreațional. Sper să pot ajunge la Biserica de Argint miercuri că-i mare paranghelie mare. Momentan un intermezzo, până mă apuc de scris ca lumea.

Bănuiesc că unii dintre voi știți clipul ăla meseriaș de pe VH1: for every rockstar that exists in nature, there's an anti-rockstar. Should the two ever meet... should the two ever meet...

Am avut șansa să întâlnesc pe facebook un om deosebit săptămâna trecută. Un tânăr desăvârșit în provincialitatea lui, cum nu mi-a fost dat să văd în viața mea. Era scoborât din arhetipul cocalarului mediu român de sub 30 de ani, comun până la ultimul miligram de gel de pe ultima șuviță, cu o prietenă la fel de comună ca și el. Fotografii comune cu el la volan, pe stradă, într-o zonă industrială cu o doză de cola în mână. Cerșind complimente de la sumedeniile de dudui pe care le colecționează în friend box. Sunt mumos, așa-i? Utilizează cu atâta nonșalanță o variantă atât de pervertită a limbii române încât Iorgu Iordan Rosetti e ventilator în mormânt. Iar dacă l-ar citi distinși academicieni precum Marius Sala sau Rodica Zafiu, s-ar gândi să se lase de lingvistică și să se-apuce de etnobotanică. Subiectul nostru flirtează adorabil cu duduile ignorând faptul că la albumul ”fotografii de profil” totul e la vedere - implicit pentru prietena lui care pe bună dreptate se revoltă. Îi răspunde obraznic, mîncînd din litere, mai prescurtând, mai uitând predicatul, ceva gen: Da cu ce-am greșit? Băieții nu greșesc niciodată. Mai mult voi greșiți.
M-a abordat cu un irezistibil buna nush dak nu ne un oastem face cunostinta, și mi-a cerut insistent id-ul. Mie mi-a mirosit a cercetare antropologică beton. Sau a încă o ocazie de trolleală. Trageți voi concluzia.

Condeera.: ce-ai patit frate?

belu_tulburel Baroi: nimik sormea

belu_tulburel Baroi: zile negre

Condeera.: ah...

Condeera.: imi pare rau sa aud asta.

Hide Recent Messages (F3)

belu_tulburel Baroi: da ce ai auzit cv de rau

Condeera.: la status scrii de of si vai

belu_tulburel Baroi: a scris nu mai e

Condeera.: pai vezi... iti da de gol starile

Condeera.: messul e malefic

Condeera.: te cunoaste mai bine decat crezi tu

Condeera: e un fel de extensie a ta

belu_tulburel Baroi: da asa nush cum sa ies eu

belu_tulburel Baroi: nu vred k ma cunoaste

Condeera.: nush cum sa iesi? pai vezi ca e sus o bara - pe care scrie messenger - dai in jos si e acolo "sign out"

Condeera.: :D

belu_tulburel Baroi: da stiu asta

belu_tulburel Baroi: da sai zik k mie somn

belu_tulburel Baroi: si apoi sa plek

Condeera.: da, poti sa ii zici: nu e treaba ta! :)

belu_tulburel Baroi: nici chiar asa

Condeera.: so... ce muzica iti place, maestre? florin salam? adi de la valcea? roxana printesa ardealului?

belu_tulburel Baroi: denisa la nebunie si guta

Condeera.: aaa blonda aia cu voce de caprioara

Condeera.: si Taticul Lor

Condeera.: sublim

belu_tulburel Baroi: da da da

Condeera.: si cu ce te ocupi matalutza?

Condeera.: eu sunt jurnalist

belu_tulburel Baroi: k nimik

Condeera.: excelent. viata e facuta ca sa o irosesti. uite un om care a inteles ceva din efemerul ei..

Condeera.: dar esti student?

belu_tulburel Baroi: nu nu suny

belu_tulburel Baroi: sunt in italia

belu_tulburel Baroi: doar atat

Condeera.: emigrant - o ocupatie full-time

Condeera.: sunt fete frumoase acolo?

belu_tulburel Baroi: aoleu da cate sunt

belu_tulburel Baroi: da nu sunt mai mumoase k romancele

Condeera.: absolut

belu_tulburel Baroi: asata niciodata

belu_tulburel Baroi: asta

belu_tulburel Baroi: fata k o ramanca nu se gaseste

Condeera.: si cine te intretine pe tine, ca ai zis ca nu faci nimic... pretena? mama?

belu_tulburel Baroi: parinti

belu_tulburel Baroi: mai lucrez si eu

Condeera.: pai vezi.

belu_tulburel Baroi: da eu lucrez numai pt mn

belu_tulburel Baroi: sa am pe ce da banii

Condeera.: pai... ca 99,9% din tot restul omenirii!

belu_tulburel Baroi has signed out. (22.05.2011 00:03)

belu_tulburel Baroi: da da asa e

Condeera.: ai auzit de Heidegger? fiinta si timp? Cioran? stii la ce echipe sunt ei?

Condeera.: dar de Kafka - hai ca te ajut aici - e ceh

belu_tulburel Baroi: k ce ma ajuti darga k nu am inteles

Condeera.: sa raspunzi cine sunt astia

belu_tulburel Baroi: nush cn sunt

Condeera.: si nici nu merita sa stii, asa-i?

Condeera.: stii sa faci bani - ej bo$$... barosan... descurcaret...

Condeera.: e destul.

belu_tulburel Baroi: bani se fac usor

Condeera.: serios?

Condeera.: nu te cred.

belu_tulburel Baroi: fata se roamania

belu_tulburel Baroi: da cum ii faci asa ii si dai

Condeera.: romania e verb reflexiv?

Condeera.: sau ai vrut sa zici... romania se fata... adica se naste

Condeera.: profund.

Condeera.: :>

belu_tulburel Baroi: da da

Condeera.: auzi da de stephen hawking ai auzit, mincati-as? e un gagiu care zace in scaunu cu rotile ca boeru... e al mai mare jmecher din astrofizica sa moara galileo galilei dak te mint io

belu_tulburel Baroi: nu am mai auzit de asta

Condeera.: mai mai mai

Condeera.: am mult de lucru cu dumneata. esti un geniu latent. un diamant neslefuit. fiecare neuron al tau trebuie dezvirginat, rand pe rand, pana se creeaza acele sinapse minunate care duc in sfarsit la realizarea acelui miracol: vei gandi. vei gandi!!!! nu vrei sa gandesti????

belu_tulburel Baroi: ce draga

Condeera.: nu vrei sa simti cum e sa ai o mica voce in capul tau care spune: totusi, totul e relativ...

belu_tulburel Baroi: ba da

belu_tulburel Baroi: da am

Condeera.: in alta ordine de idei

Condeera.: mie in afara de fizica cuantica si existentialism, imi mai place emisiunea ”fata de la miezul noptii”, de pe taraf

belu_tulburel Baroi: si mie imi place aia

Condeera.: mai este?

belu_tulburel Baroi: nush

belu_tulburel Baroi: k am cv timp de cand nu ma mai uit

Last message received on 22.05.2011 at 00:22

Când monarhia frizează utopia

2011-04-29T13:53:00.000-07:00

De la Societatea Comercială Ostalgia SRL pentru prințul William și prințesa Kate. Hai să fie într-un ceas bun!

E un sentiment extrem de căcăcios în viața oricărui jurnalist-wannabe când se vede pus în față cu ceea ce lumea numește ”eveniment istoric”, ceva de anvergura asasinării lui Kennedy, ca să fiu macabră, o chestie la care participă nu numai toată floarea cea vestită, crème de la crème, dar toate sufletele planetei de la vlădică la opincă - și știe că nu poate ajunge acolo dintr-un motiv sau altul, că implicarea sa față de acel eveniment hiper-mediatizat rămâne una minimală. Că nu poate fi o glorioasă Carmen Avram, călită prin focul atâtor reportaje, maestră a live-ului, cu coafura impecabilă și dicția asemenea. Ori o mai boemă duduie șic precum Amalia Enache. Nu. Tu nu ești jurnalist, Condeero, și probabil nici nu vei fi unul de calibru înalt, să îți permiți așa o onoare. Tu trebuie să stai, ca o membră respectabilă a vulgului, în fața televizorului. Foarte corect.

Un lucru m-a nedumerit pe mine după ce s-a terminat toată paranghelia nobilă. Prințul William a cam început să-l moștenească pe Charles, din nefericire, la capitolul calviție. Deh, oameni suntem, de ne jupoi de toate distincțiile, cultura și blazoanele regale, în definitiv suntem toți o apă și-un pămînt. Deci nu-i un lucru rău în sine. Dar fiindcă din fața ecranului nu poți decât să comentezi răutăcios toate detaliile inutile, și pentru că s-au dat peste cap atâția oameni să iasă absolut perfect și ireproșabil totul de la ultimul fir de păr din nas al ultimului membru al gărzii regale până la ultimul fir de praf de sub talpa lui Kate Middleton, puteau să se ocupe și de acest aspect care apare frecvent în fața camerei: capul lui William. Refuz să cred că el se tot uita în oglinda regală acum cîteva luni și văzînd cum se ițește tigva lucioasă de sub firele aurii își surâdea : ”Yeah, baby! Oh, behave!” ca Austin Powers. Băi, atît de înțesată e agenda regală, pe bune? Nu putea și el să-și facă timp câteva minute în astea luni pregătitoare cîte au fost, să se ungă cu niște Revalid pe tărtăcuță?

În rest, totul a fost super mișto, chiar mi-a plăcut, să moară Engelbert Humpledinck de n-a fost mișto. Probabil cel mai grozav spectacol la care m-am holbat în viața vieților mele. Și rochie mișto, și gagica mișto, și pupatul din balcon - foarte tare, apoi pălăriile alea zgubilitice, ah, ce să mai zic... iar faptul că era Regele Mihai acolo - rulează. Jos pălăria, fraților. Un reminder amărui al faptului că noi suntem niște amărâți pierduți în spațiu, într-o pseudorepublică din lumea a treia, unde lumea nu respiră noblețe, neavând acces la atât fast și atâta grandoare.

P'ormă am mai servit nițel amuzament, evident, de la televiziunile românești. Se certau unii prin studio pe la Antena 3, cum că iată de ce ar fi optim să avem în România monarhie. CEEEE MĂĂĂĂĂH? Asta-i trebuie chelului, tichie de mărgăritar. No offense, Your Highness.

Da, stimați cititori etern răbdători cu aberațiile mele, astăzi a fost o zi istorică, nu numai pe plan mondial, ci și pe plan condeesc. Dar despre asta mai multe în episodul următor.

Mai bine mielu' decât chelu'.

2011-04-21T12:40:00.000-07:00

Unde chelu' poate fi și președintele țării, și premierul, ori spânul din Harap Alb, sau orice individ cu care avem ceva personal, pentru că, în mod amuzant, de multă vreme în mentalul colectiv calviția e asociată cu maleficul. It's that time of the year again, frumoșilor, când ne mințim cu toții că o să devenim oameni mai decenți, mai buni și mai virtuoși, și că totul o să fie bine, și că economia o să se redreseze, că bărbații nu o să mai urle obscenități la tinere îmbrăcate provocator pe Strasse. Că Justin Bieber o să se retragă din meserie, și, de ce nu, o să îi cedeze locul lui Narcis Iustin Ianău. O lume în care din canalizare se scurge șliboviță. Da, avem nevoie de asemenea momente pentru confortul nostru psihologic. Chiar azi, când ieșeam din blocul meu amplasat strategic în cel mai ostalgic loc cu putință din București, unde orientalismul e dus la extrem, am fost gratulată de către un gelat... pardon, gealat, cu arhicelebrele lui invitații la videochat. ”Domnișoară, am o invitație pentru tine..” și fiindcă nu i-am răspuns mi-a aruncat din vârful buzelor: ”zici că ești...” și restul jur că nu am auzit în graba momentului, dar era cert un suav compliment la adresa tuturor femeilor de consumație, de etnie - am conștientizat că eram într-o fustă lungă de catifea reiată, preferata mea, și imitație de Converse, cu o eșarfă siclam cu fireturi argintii legată hipsterește pe după gît. Mai lipsea o geantă de umăr rotundă cu un disc Electrecord atașat de ea, of, că de cînd îmi doresc una. Anyway, sunt obișnuită de mult cu faptul că simpla mea prezență provoacă ură năprasnică unor oameni, nu mă iau așa de în serios. Dar mă îngrijorează ce rămîne în urma mea, știți, întreaga societate, când trec impasibilă pe lângă toate împunsăturile neplăcute.

Acum, când ar trebui să mă gândesc la alte porcării precum ce cadouri de protocol pentru rude mai trebuie să cumpăr, mă gândesc mai degrabă în ce fel de țară o să trăiască urmașii mei (dacă va fi măcar unul). Multă lume mai și mimează sărbătoarea Paștilor cu aceeași nonșalanță cu care își mimează propria existență, pun pariu că nu și-au pus niciodată întrebarea: bă, de ce m-a expectorat destinul pe boțul ăsta nenorocit de țărână? Și încă o dată, mă fascinează modul în care lumea crede că dacă umflă mațul numa cu covrigei vanilați și zeamă de zarzavat sunt niște indivizi demni, merituoși și incoruptibili. Și apoi își vor putea vedea în continuare de îndeletnicirea lor favorită, comentarea vieții altor oameni. Însă, cu toate acestea, sunt creștini megaevlavioși și aidoma lui David Puddy, pretinu' lui Elaine din Seinfeld, ne aruncă-n față: I'm not the one who's going to hell!

Ce mai contează teoreala asta, păi nu-i așa, filosofia nu ține de foame, neamule... pune mâna și muncește Condeero că măcăneala asta e mai fumată ca un joint la mâna a treia în club Underworld. Ai mai bine zi-ne una de inimă albastră, căci nu-i moment mai oportun să te faci matol decât acum. Și lasă mintea altora mai deștepți ca tine să ouă, ca să avem ce sparge.

P.S.:Mi-am amintit și de unul din textele mele vechi, care se supun aceluiași principiu, cu cât sunt mai vechi, cu atât sunt mai lame. (nu Gilette, ci jalnice). Enjoy. http://blogulcondeierei.wordpress.com/2010/04/06/mielul-pascal-blaise-pascal-sau-pascal-bruckner/

In memoriam Alex. Leo Șerban

2011-04-09T08:18:00.000-07:00

Fiind mult prea prinsă în nimicurile și mizeriile oamenilor din jurul meu, în joaca asta cu p... în nisip din țarcul jurnalismului utopic de catedră, simt câteodată nevoia să mă revolt în contra acestei goane a timpului care ne face pe mulți să fim intransigenți, intoleranți și cu memorie scurtă. Vroiam să termin 2 interviuri, o toceală de tip ”mal a la cavesa” pentru metode de cercetare sociologică”, un studiu de caz pentru deontologie și de citit ”A Passage to India” a lui E.M. Forster. Dar vreau să clarific un lucru înainte de toate: urăsc ”atitudinea postumă”. O să vă explic ce înțeleg prin asta. De facto, urăsc foarte mult viața în genere, dar cel mai hâd lucru din ea o reprezintă atitudinea postumă. Alex. Leo Șerban a fost unul dintre cei mai cool oameni de cultură, nu am avut ocazia să îl cunosc face to face și din nefericire nu o voi mai avea. Cronicile lui valorau pentru mine chiar mai mult decât cele ale lui Gorzo. Distincția lui, înalta cultură, ușoara cochetărie ludică și preferința cosmopolită pentru culturile lumii l-au făcut un individ quirky, complex, cu dichis, greu de uitat. E al naibii de greu să treci totul despre el acum la timpul trecut. De aceea, mă dezgust când îmi amintesc câte grozăvii am citit pe bloguri (inclusiv al meu), multe invective exagerate, care acum sunt înlocuite de ubicuul ”vaaaai, a murit ALȘ, hai să bociiiiiim, vai ce om extraordinar, hai să facem Institutul Cinematografic Alex. Leo Șerban! dar stai, nu trebuia să facem Catedrala Mântuirii Neamului? putem să trântim acolo un acaret, eventual.” Am aflat și eu de pe blogul Lorenei Lupu, o tipă pe care o respect și o admir, și, să fim serioși, oricîte vicii ar avea ea (inclusiv limbajul geobogzian) tot nu merită toate bălăcărelile, înjurăturile, bășcălia ieftină și misogină a unora cu prea mult timp liber pe capul lor. Asta doar pentru că spune lucrurilor pe nume. Vorba băieților de la The Clash: ”You have the right to free speech as long as you're not dumb enough to actually try it."

Eu l-am cunoscut în speță pe bloggerul și internautul als (litere mici, ca e.e. cummings) :) Un om volubil, cu umor fin, care se juca cu abrevierile și cuvintele franțuzești. Nu mai știu ce se întâmplă pe blogul lui Lolablau, Der Unsichtbare Blog, de când l-a restricționat, dar sunt sigură că ei îi va lipsi cel mai mult acest dandy al cinematografiei, era un dialog superb de idei între ei. El povestea frumos, cu un hedonism contagios, despre ochelarii lui ”horn-rimmed” de la New York și costumația sa preferată în tonuri de verde. A scris o tonă de pledoarii pentru estetică și savoir-vivre în mai toate articolele sau comentariile sale, pe care le voi reciti cu mare drag. De asemenea îmi va lipsi rubrica din Elle. Și mica gafă pe care am făcut-o acum un an: ”Cea mai mișto meserie din lume: critic, tată. Nu faci nimic, doar râzi de ce au făcut alții.” Și răspunsul dumnealui: ”@Condeera: așa e, dar la un moment dat te plictisești și de asta.”

Domnule ALȘ, știu că ați iubit-o mult pe Marilyn. Acum, dincolo de ițele spațio-temporale, veți avea un mic tête-à-tête cu aromă de lichior Chambord alături de ea, așa văd eu lucrurile. Tocmai de aceea am să și public, dintre toate textele dumneavoastră, preferatul meu...

Printre multele poze cu Marilyn primite de ziua mea s-a numărat şi celebra - de-acuma - radiografie a sînilor săi... Ea apăruse, oricum, şi în cotidianul Metro - ziarul gratuit care se distribuie în staţiile de metrou din Lisabona. Pe 5 august 2010 se împlinesc 48 de ani de la moartea sa.

Ca să fiu sincer, n-am fost prea emoţionat de "radiografie": am primit-o - şi privit-o - ca pe o formă de idolatrie extremă în care orice ţine de un star devine obiect de cult.

Fetişismul, se ştie, înseamnă a fragmenta corpul sfîntului / starului respectiv şi a-ţi însuşi - chiar şi momentan - acel fragment sacru. Dacă nu-ştiu-ce sfînt e-mpărţit în şapte, pentru ca fiecare dintre cele şapte biserici să aibă a piece of it (şi a avea a piece of it - "it", pentru că sfinţii nu mai au sex - înseamnă, automat, a avea mai mulţi credincioşi veniţi să vadă moaştele, decimega-rating pentru biserica respectivă...), starul e, la rîndul lui, îmbucătăţit de frenezia haotică a fanilor, fiecare - dacă e destul de vigilent şi perseverent - "făcîndu-se cu ceva". Cutare are stiloul Avei Gardner; altul are tabachera lui Humphrey Bogart; o fană se poate considera fericită că a pus mîna pe o pagină din jurnalul lui Monty Clift, în timp ce o alta are o pană decorativă din pălăria Marlenei Dietrich... Pînă de curînd, cel puţin, fetişismul se limita la vestimentaţia şi obiectele de uz personal ale starurilor. Se pare că intrăm însă într-o nouă eră, în care se vor scoate la vînzare şuviţe din părul lui Jack Nicholson (a avut, la un moment dat, păr!), dental floss-ul lui Gwyneth Paltrow (nu mă-ndoiesc că vor exista amatori) şi eventual proba de urină a lui Leonardo di Caprio. Pînă unde se poate merge cu fanatismul? Păi, fanatism fiind, cerul e limita. Sau cerul gurii: nu vrea nimeni nişte germeni de pe amigdalele Angelinei Jolie?

Din Marilyn, din fericire, nu cred să fi rămas "probe biologice"; deocamdată, doar această radiografie (deja cumpărată, fireşte!). Stau şi mă-ntreb - dincolo de orgoliul celui/celei care acumpărat-o - ce valoare poate să aibă: estetică? sînt doar nişte sîni transparenţi! "erotică"?mă-ndoiesc că te poţi excita, medico-necrofil, cu o radiografie în faţă... Rămîne pura valoare tranzacţională: radiografia sînilor lui Marilyn means money. Cine a cumpărat-o ştie că a făcut o investiţie pe termen lung: peste 10, 20, 30 de ani, vreun nebun - oriunde pe lume (eventual un mic indian? chinez?) - va vrea să-şi atîrne sînii transparenţi ai lui Marilyn deasupra patului (sau a canapelei din salon mai degrabă, s-o vadă tot musafirul). Va fi o nouă formă de Pop Art. Eventual se pot face - pornind de la această, unică, radiografie - variante serigrafiate în culori tari, primare, à la Warhol. Radiografia va fi extinsă pe un întreg perete într-o tratare serială şi originală combinînd pigmenţii obişnuiţi cu amestecuri de aur şi argint. "Icoana" va fi mai multe! Nu putem decît visa.

Deocamdată, întorşi în experimentalul prezent, mă gîndesc că Marilyn, oricît de mult îşi fetişiza ea însăşi corpul, era totuşi o fată cu capul pe umeri. Nebunia din ziua de astăzi ar fi amuzat-oîntr-o primă fază, apoi ar fi pus-o pe gînduri (pozele cu ea dusă pe gînduri sau uşor melancolică sau tristă de-a dreptul sînt mai frumoase decît cele în care rîde publicitar). Parcă o aud spunînd: Honey, what are they going to think up next? Ar fi privit nedumerită nenumăratele poze cu radiografia sînilor ei, publicate în toate ziarele şi revistele lumii, şi - cu degetul arătător în gură - ar fi clătinat din căpşorul său adorabil: The world's nuts... Apoi, cu halatul alb încă pe ea - pe corpul ei gol proaspăt ieşit din spuma lavandă & trandafiri a băii -, ar fi dat fuga înapoi în baie să se uite la sîni în oglindă. Deci ăştia sînt the boobs, folks, ar fi zis ea, un piculeţ furioasă; ce vedeţi în radiografie nu sînt decît raze X, sau cum dracu' s-or numi! Apoi, încă enervată, ar începe să-şi mîngîie sînii, să şi-i palpeze atentă - cum îşi palpează atent părţile intime Viorel al lui Cristi Puiu în Aurora (film pe care ea n-a apucat să-l vadă). E adevărată şi îngrijorată şi preocupată - şi nu, dearest Marilyn, nu vei muri de cancer: de asta pot să te asigur...

Motrea Intergalactic - visul românesc

2011-03-04T06:43:00.000-08:00

(mărțișor ostalgic)

Motrea Intergalactic nu e deloc un concept străin pentru niciunul din noi. Uneori se acceptă și varianta cu articol hotărât enclitic ”Intergalacticul”, dar oricum ar fi personajul este inconfundabil. Născut sub auspicii bune, într-o familie de rang nobil, genul care își poartă averea pe corp oriunde s-ar duce, chiar și la privată, el de mic și-a dat seama că trăiește într-o societate grandomană, care preferă un personal branding centrat pe titlul de glorie, nu pe numele de botez. Tocmai de aceea, văzând că mai toți din stirpea lui o ard global (atașând numelui lor particula Mondial sau Mondiala) el, după ce l-a răsfoit oleacă pe Max Planck și-a devorat cîteva tomuri pentru copii de Hawkins & soția, a dedus că, dacă vrea să își facă un nume și un renume, nu poate fi nimic altceva decât Intergalacticul. ”Vasăzică, tu ce ești, coae? Mondial, eh? Mhahahaaaahahahaaaa! Păi io sunt INTERGALACTIC băăăăăeeeee!”

Motrea este tot ceea ce ar putea spune Alexandru Andrieș despre motrii României: Tandru, însă dur. Ferm, dar maleabil. Iubitor de artă cu suflet de contabil. Elegant, desigur, suplu-durduliu, are și gușiță, are și cheliu. Coafura este una de skinhead care s-a hotărât brusc să devină punker. El a înțeles cea mai importantă lecție a vieții, de fapt însuși rostul existenței noastre pe acest pământ meschin: de a dobândi Puterea. Puterea cu majusculă. Nu este vorba de o acreditare oficială, de vreo funcție în stat, nici nu l-au chemat Illuminati să-și tragă mănuși albe, este mai degrabă acea abilitate ingenioasă de a identifica o zonă de confort care-ți permite să faci orice, absolut orice, fără a fi penalizat, și să te instalezi bine mersi acolo para siempre. Iar asta vine odată cu banii. Mulți mulți mulți bani. Pe care nu va ști nici Julien Assange de unde îi are.

Ce îi place lui Motrea cel mai mult și cel mai mult (bine, în afară de a-și căsăpi rudele)? Să proiecteze case. Este bine că nu a trăit John Ruskin să îl prindă pe Motrea Intergalactic în acțiune, ar fi făcut inchestionabil câteva atacuri de apoplexie în serie. De altfel, preferința sa cromatică pentru oranj morcoviu l-a consacrat în analele (și rectalele) istoriei artei sub denumirea de ”the day-glo architect”. A se observa tendința lui de a se iscăli pe propria locuință - cu un font destul de stupid și de infantil - parcă ar fi fost decupat din hârtie glace de un copil și lipit sub streașină cu aracet. Oricum ar fi, cert este că mulți au rămas subjugați și muți de uimire în fața liniilor opulente, baroce preferate de el, care nu sfidează numai fizica și logica, ci și optica. Ca dovadă, există regiuni din țară, să zicem, dacă te duci în Bărbulești... acolo toate casele sunt după școala motriană. (că n-aș putea spune ”școala intergalactică”, să nu spună lumea c-am băut apă după Tom Cruise & Co.)

Am scris toate 'ceste chestiuni despre amicul nostru Motrea Intergalacticul fiindcă, așa cum știm cu toții, aș fi putut scrie mai mult și cu înjurături scabroase, violente, n-ar conta, oricum individul nu mă poate da în judecată taman pe mine, și chiar dacă ar vrea, nu știe să citească. Muhahahaaa. Dar oricum scrisul e așa, un moft, doar respirăm puțin înainte să fim striviți iar de talpa gigantică... căci România, das Ostalgikreich, e a lor, e un playground cu toate cele. Lege? Care lege? Este o lume plină de prejudecăți, în care nu știi niciodată 100% cine ți-e prieten și cine dușman, fără să fiu paranoică, dar așa-i în natura umană. În lumea aceasta valorile primordiale, banul și pumnul, surclasează de secole tactul, eleganța și vorba bună, care, precum ar spune mulți colegi din generația MTV, are for pussies. Dar deja am divagat... voiam să întreb, dacă are vreunul din voi o idee... are Motrea și un punct slab? Un kryptonite, călcâi al lui Ahile, ceva... fiindcă dacă nu există cred că deja ar trebui să punem umărul să redactăm Motrea Intergalacticul Facts.

Apropo de redactare. Cred că iarăși am să întrerup pe termen nedefinit blogăreala. Îmi cer scuze. Dar uite care-i treaba:

A vacation in a foreign land
Uncle Coman does the best he can, you're in FJSC now
Oooooooooooooo
You're in FJSC
Now
News collecting in the dead of night
The editor calls:
STAND UP AND WRITE!
You're in FJSC now...

Cum a cântat Mubarak ”Walk like an Egyptian”

2011-02-13T11:50:00.000-08:00

-și de ce-

Zilele astea mă gândeam la ce zicea d-l Cioroianu (sacre bleu, asta mică îl citește pe Cioroianu, ia să mă unsubscribe la blogul ăsta) în rubrica sa dilematică, Povești suprapuse. Deși spusese felurite chestii de bun-simț, printre care amintesc: analogii între revoluția românească și cea egipteană, ideea de istorie ca buclă a lui Marx, global-village-ul lui Marshall McLuhan (sociologul canadian care prin anii șaizeci zicea în ”Galaxia Gutenberg” că noile tehnologii mass-media au șters granițele, au dus la glocalizare și în speță la un sat global) și altele, genială bucată de analiză, chapeau. Însă, chiar dacă nu te preocupă toate chițibușurile astea social-istorice, nefiind student-deont-olog ca mine, nu se poate să nu te amuze ultimul paragraf, în care d-l Cioroianu nu se poate abține să riposteze oleacă la Mircea Badea. În același text în care vorbea așa de frumos de faptul că istoria este accelerată de noile mijloace de comunicare, și autoritatea despotică e șubrezită de web 2.0 + wikileaks = love, domnia sa adaugă din condei ”tv-șpagatistul autosuficient”, „mintea i-a coborât spre zone ce au de-a face mai puțin cu Nordul Africii și mai mult cu Sudul buricului”. Omg. Ce formulări într-adevăr diplomatice de la unul dintre cei mai reputați diplomați români...

Lăsând la o parte micile vendete personale ale jurnaliștilor români, mă gândeam că este o datorie să mă încolonez în șirul păreriștilor care toacă mărunt odiseea mubarakiană, cu alte cuvinte spectacolul unuia dintre cei mai șmecheri șefi de stat și jubilația poporului, care crede că democrația a triumfat. Eu nu m-aș grăbi să cred că ”boborul” și-a revendicat puterea, deși poate mă veți face tâmpită (aștept argumente valide). Cred că e o părticică dintr-o strategie pe termen lung această demisie a lui. Ori din strategia altcuiva, mai puternic decât el. Cel puțin așa se vede realitatea prin ocheanul aburit, de la distanță. Alta era dacă relatai din miezul freneziei, luând pulsul locului. Asta înseamnă să fii jurnalist. E un titlu pe care îl câștigi trudind, nu făcând gargară din confortul unui scaun de piele. Dar nu o să fiu cârcotașă până la capăt, ci voi reda opiniile care mi-au plăcut cel mai mult: ”Mubarak e decanul facultății de dictatori” (Oana Dobre).

Mă abțin de a la a nominaliza rectorul, dar cred că îl știți cu toții.

”Am văzut un Mubarak bolnav și destul de în vârstă (sic) [...] Decizia sa este răul necesar pentru a menține într-o oarecare stabilitate Egiptul. Între democrație și stabilitate toate marile puteri ale lumii aleg stabilitatea.” (Radu Tudor). Ironic, imediat a doua zi au renunțat la ”stabilitate”. E păcat că nu am apucat să aud opinii și de la Christiane Amanpour ori Fareed Zakaria.

Apropo de web 2.0 + wikileaks=love, cum aș fi putut uita, vine o duios de edulcorată sărbătoare comercială mâine. Numai că anul acesta eu mă eschivez de la ea, m-am decis să sărbătoresc its evil twin, Ballantine's Night. Dar nu am uitat de voi, stimații mei cititori (ăia 1,5 care mai sunteți) de aceea vă ofer un cadou, pentru momente tandre de afecțiune. În exclusivitate (c-am auzit că e la modă expresia asta) pentru voi, cel mai ostalgic, romantic, mizericordios cuplu din istorie: Marian Nistor și soția! Cum adică who the fuck is Marian Nistor? Întrebați-vă părinții.

Tu peu or not tupeu.

2011-02-07T03:50:00.000-08:00

Frumoșilor, bine v-am regăsit în dugheana de aberații culte și teoreme chibrițești ce se intitulează Ostalgia. Amfitrioana acestei șezători de brambureală inutilă a mai parcurs o etapă importantă a vieții. Se cheamă despărțirea de vechea grupă de la jurnalism și intrarea într-o nouă grupă. E un rit de inițere care separă pifanii publicistici de adevărații meseriași. Și, pentru că blogul Ostalgia nici nu ar fi existat fără Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, un microomagiu aici, deși nu o să îl citească nimeni. Mulțumesc, fraților.

Nu pot să rezum într-o singură postare tot ce am învățat până acum de la amicii mei fejeseciști, colegi, cadre didactice și cadre administrative (o denumire flatulentă pentru gardianu' care urla isteric să nu mai fumăm în fața amfiteatrului) deopotrivă. Pentru asta rămâne blogul analog, și anume jurnalul în care Condeera scrie cu evidențiatoare fosforescente, sclipici, abțibilduri și alte mișmașuri. Însă o să insist asupra celui mai important lucru, probabil, pe care l-am învățat, și care, culmea, rimează atât de bine, până la sinonimie, cu conceptul de ost-algie pe care am încercat să îl definesc prin acest blog.
Tupeul.*

Când vă gândiți că am să vorbesc despre tupeu, imediat veți zice: aaaa, îi va face harcea-parcea pe micuți! Va ironiza colegii obraznici.... Neaaah, nici pomenire. Eu îi iubesc pe toți. Ei pe mine, una altra storia... dar eu chiar nu am nimic cu nimeni de împărțit. Nu vreau să fac mișto de nimeni, și nici nu consider că tupeul ar fi ceva nașpa. E un fenomen social ca oricare altul, pe care o să-l analizez obiectiv și lucid.

Când vă pune un telectual din ăla întrebarea: Bre Nea Pandele, ce crezi mata că se află la originea materiei? - ce ați fi tentat să răspundeți? Bosonul Higgs, Sfântul Duh? Eu aș fi tentată să răspund că la originea materiei stă tupeul. Universul a avut tupeu să se întâmple. Fără ca nimeni să-i ceară acest lucru. Fără tupeu, noi nu am fi existat și nu am fi putut comunica în această blogosferă - adică, doar gândiți-vă, dacă tații dumneavoastră nu ar fi avut tupeu să le abordeze pe mamele dvs (ori vițăvercea), ați mai fi existat pe Pămînt??? Ha? Ha?
Toate manualele alea și tratatele alea de seducție (scrise de tot soiu de tute abonate la Cosmo, care nu beau decît Latte Macchiato de la Starbucks), pentru care anual se sacrifică 'jde mii de copaci ar deveni... ar deveni... pana mea, cum se zice pe românește la obsolete**? dacă am conștientiza că dacă vrei să bagi un băț într-o gaură nu e nevoie decât de tupeu. Ca posesor de tupeu ești avantajat de faptul că întotdeauna, dar întotdeauna vei sustrage lucrurile râvnite de la oamenii fără tupeu. Vei avea mai multe oportunități și mai multe uși deschise, pentru că, nu-i așa, vei forța încuietorile la fiecare până cedează. Este păcat că nu ne prea educă părinții treaba asta în copilărie, fericiți cei autodidacți și răzvrătiți, căci acelora este împărăția șmecherilor. Iar ca femeie, e cu atât mai bine să ai ceea ce tipele ce intră în categoria ”fetelor cuminți și neîntrebate” nu au. Uneori trebuie să stai și să te gîndești la modu cît se poate de serios dacă mai merită să ai bun-simț în lumea contemporană. Cu ce te-a ajutat? Ai avut parte de mai mult respect? Sau pur și simplu de mai puține perk-uri decât tupeiștii?

Facultatea m-a învățat că oamenii creativi, spontani, nonconformiști și tupeiști răzbat și au prieteni buni, pentru că sfidează încrengăturile oricărei mafii de tip instituțional. De asemenea m-a mai învățat că notele sunt un rahat. Turkish delight, I mean, nu fiți grobieni. Și că Erasmus-ul poți să îl faci și la master. Și asta nu te face cu nimic inferior. Dar mai ales, faptul că suntem studenți toată viața, într-un fel.
Aveau mare dreptate băieții ăia de la formația cu nume de cîine, cînd ziceau ”aiaiai, dă-i înainte cu tupeu!” un fel de corolar pentru condiția de supraviețuitor al Romînikăi.

În altă ordine de idei, din moment ce în acest un an-jumate care a trecut mi-am umplut capul cu foarte multe teorii ale dreptului, la ambele facultăți, m-am gîndit c-ar fi cazul să profit nițel. Prin urmare, mi-am deschis propria mea firmă de avocatură. Hai gata, lăsați râsetele alea înfundate, că nu se știe niciodată când vă veți trezi cu morcovul juridic înfipt și la modul în care funcționează legile în ziua de azi (sau nu funcționează) e întotdeauna bine să știți că puteți apela la cineva de încredere. Am trecut prin niște teorie destul de ațoasă și am și dus la bun sfârșit niște referate crâncene (doar întrebați-l pe tipul ăsta), prin urmare sunt legitimată să ofer consultanță juridică. Voilà:

Ce, nu vă place? Deuturna longa inveterata consuetudo! Ăm... nu știți ce-i aia, nu? E un fel de ”hai sictir”, pe avocățește.

*dacă nu v-ați săturat de tupeu vă așteaptă mai mult, la Iulia M. pe blog.
**învechit, respectiv demodat, nu reprezintă sinonime perfecte.

Atenție, se închid mințile.

2011-01-27T05:04:00.000-08:00

Primul post de pe 2011 - aș vrut să fi putut scrie despre lucruri faine, să vă fac așa o scurtă trecere în revistă asupra motivelor pentru care e bine să mai abandonezi frânghia și săpunul în colț de debara. Aș fi vrut să fac urări reverențioase (nu știu care e rostul lor, dar when in Rome...) și să închei cu o piruetă grațioasă printre promisiunile mele pentru noul an. Daaar...

Asta, plus cele două facultăți. Erau și domniile lor prin peisaj. Iar dumneavoastră știți cât de mult îmi iubesc eu cele două facultăți - așa cum orice bărbat respectabil își iubește deopotrivă, nepărtinitor și echidistant, nevasta și amanta. Nu pot renunța la nici una din ele. Bine, știu că ele sunt femei ușoare de felul lor, dar tot le răsfăț anual cu niște nu foarte puțini biștari, ca să își mai cumpere și ele Vuittoane și vouchere la spa, și smacuri, nimicuri d-astea femeiești, știți voi. Dar să fiu a dracului dacă știu ce fac ele cu banii. Pentru că: niciodată nu sunt suficiente locuri pentru toți studenții la examen. Nu sunt microfoane. Dacă sunt, sunt din 1970 și trebuie să sucești firul ca Maicăl Gecsăn ca să te auzi. La unele seminarii trebuie să împrumuți scaune din alte săli, ori să stai turcește pe jos (ceea ce te-ar avantaja, pentru că te conectezi la energiile transcendentale) în niște săli atât de înguste încît țin loc de saună, iarna. Iar toaletele... ăăăm, nu poți să te mai ții olecuță?

Prin urmare, aș vrea să-i mulțumesc lui Lolablau, trubadura enigmatică și minunatului ei blog estetico-cinematografico-cultural. Dacă nu există femininul cuvântului ”trubadur”, ar trebui inventat pentru ea. Fiindcă până la urmă, la ce se rezumă această artă atât de efemeră, dar atât de frumoasă, a noastră, a bloggerilor? Nu cumva a conștientiza că suntem umani și a pune umanitatea undeva, în văzul întregii lumi, într-un mediu volatil, dar concret, dincolo de o plăcuță de plastic transparent? Încă o dată, ne punem echipamentul de scuba diving, ne răcorim cu o (s)cuba libre și ne cufundăm în mâlul pestilent al mitocăniei, mediocrității și cinismului gratuit. Pentru că tocmai de aceea s-a inventat internetul! Pentru Ostalgia! De fapt, nu...

Prin urmare, am să scriu despre oameni cu minți înguste, despre mind at narrow, opusul lui mind at large în care credea atât de tare Timothy Leary. O sa scriu despre acele greșeli pe care le facem față de oameni la care ținem, în momente în care ne e lumea mai dragă și care ne răstoarnă universul cu susul în jos, ne distrug credibilitatea și ne îngroapă voința. O să scriu despre cum e să ai chef de viață, de Soma FM și piña colada la 3 noaptea când ai o mie de deadline-uri depășite și un noian de restanțe. Bine, despre asta nu, nu e interesant. Dar toate cele au un punct comun, există un echilibru. O să discutăm despre rezistență, într-o lume a piedicilor, o să vorbim plastic într-o lume de lemn. Până nu vine iar o pală de ger moscovit și îmi îngheață cheful de a scrie. Sau dacă mai e cineva pe-aici. Hello! Hello! Echo!

Ah da, încă ceva. Anul ăsta trebuie neapărat să merg să îi văd performând pe tipii ăștia.

Carte frumoasă, cinste cui te-a proscris!

2010-11-22T15:32:00.000-08:00

Oricât de târziu aș scrie aceste rânduri, trebuie să îmi pun cenușă în cap și să-mi asum această întârziere, întrucât găsesc din ce în ce mai puțin timp de a scrie. Nu m-am dus la lansarea publicației underground puștești Academia de Gashkă. Păcat. Pentru că-n primul rând mi-ar fi plăcut să-l aud live pe dl. Radu A. de la Naniști Moca. Da, maestrul... :) Mi-l și imaginez: ”Voi sunteți niște ratați. Cu toții, niște ratați infecți labagii și retardați. Uite, numai simplul fapt că eu sunt aici pe scenă și voi acolo în public, și orice căcat pe care îl voi zice va trebui să îl ascultați, dovedește că sunteți niște ratați. Eu am făcut ceva cu viața mea de sunt aici la vorbitor, voi? Uite, hai să facem un sondaj de opinie: când v-ați futut ultima oară? Nu, mai bine! Câți dintre voi v-ați futut vreodată?” Dacă ar scoate casete motivaționale tipul ăsta, s-ar vinde în draci. Atenție, casete, nu CD-uri, suntem în Hipsteria și e de bon-ton să ne întoarcem la analog, la lomografie, cassuri și radio tranzistoare.

Așa, cum ziceam. Nu am fost la Academie, în schimb am fost în acel loc magic unde anual se duc toți semidocții ca mine care vor să pară culți la cap: la Târgul de Carte Gaudeamus.

Am căutat pretutindeni, la toate standurile, cartea de mai sus, însă fără sorți de izbândă. Ar fi avut nevoie de o lansare pe măsură iar cele două remanieri ale Guvernului fuseseră prilejuri mai mult decît ideale. Dar ea s-a vrut o carte clandestină, care să circule pe sub mână, care să fie citită cu lanterna sub pernă ca-n epoca de aur de trompetă. E un tom aparte, pour les connaisseurs de la Roumanika.
Fain este la Gaudeamus nu faptul că poți să te învârți printre cărțulii la discreție. Bine, e și ăsta un prilej, dar unul secundar. La Gaudeamus, totul este despre cum poți să te bagi în seamă cu scriitori și intelectuali reputați. E un curent, un flux al locului, pur și simplu nu-i poți rezista. Știi că o grămadă de oameni au spus despre ei că-s nașpa și l-au pupat în posterior pe Băsescu atât cât au putut, după care n-au mai putut și au început să-l înjure. Auzi tot soiul de chestii, dar când îi vezi față în față nu mai știi de unde să-i iei. Pentru că imediat coana realitate te pălește în moalele capului: tu ai făcut ceva? Nimic. Uite, ei au făcut.(exact ce ziceam la punctul 1) Sunt cineva, sunt niște nume. Unii apar în manualele de română. Cu toții greșesc, la un moment dat. Și oricât de mult am încerca să dregem o gafă, ea va rămâne elementul referențial al notorietății noastre. A, tu ești Șuncă-schi ăla, care s-a pierdut în farmecele doamnei Udrea... Și mulți perseverează, din gafă în gafă spre victoria finală care ne va asigura pâinea pe masă și ziua de mâine nouă, cetățenilor obișnuiți.

Dar de aceea trebuie să le mulțumim celor care ne critică. Da, și celor care ne înjură. Ei ne feresc de cangrena aia numită cultul personalității. Ei într-un fel ne educă, ne cizelează, când suntem infecți și tâmpiți. Fără ei, unde ar fi evoluția?
În dimineața asta proful de politologie spunea ceva despre efectul tranchilizant al școlii asupra conștiinței naționale. Zicea că ești mai puțin dispus să faci răzmeriță cu fiecare masterat sau doctorat. Și ne mai dădea exemplele unor baștani din istorie care au reușit fiindcă, printre altele, s-au lăsat devreme de școală.
Și eu ce fac? Fac două facultăți. Exact. Pentru că pe vremea alor mei așa ceva era în primul rând ilegal, și în al doilea rând inutil. Îmi asum riscul de a lustrui pentru bani de eugenie ghetele unui cocalar care nu știe să lege subiectul cu predicatul. Pentru că încă mă încăpâțânez să cred că un sistem de putere centralizată bazat pe șmecherie și pile nu va rezista etern, se va fisura în interior la primul divide et impera. Nu sunt nici adepta unui optimism din-ăsta tălâmb, infantil, dar nici maniaco-depresivă în pesimismul meu.

Mna, o să postez foarte rar în perioada asta. Nu plângeți pentru Ostalgia. Râdeți, copii, râdeți și faceți mișto de ea, fiindcă ăsta a fost scopul ei de la bun început.

Stenograma dintre Eftene și Blonda lui Bute

2010-11-08T15:01:00.000-08:00

Pe Wordpress. Pentru că Blogger este din nou bulangiu (iertați-mi limbajul academic) și, ca orice bulangiu care se respectă, nu vrea să uploadeze jpeguri cu înălțimea peste 1000 pixeli. L-am luat cu binișorul, m-am rugat frumos de el, nema. Așadar, iată stenograma, aici.

Oamenii este iarăși răi.

2010-11-03T20:04:00.000-07:00

Cum mi-am dat eu, Calomfira Condeescu, seama de evident, și anume că oamenii este din ce în ce mai răi? Poate era într-o seară, cînd m-am întors de la cursul meu de actorie de la Institutul Francez și am văzut în stația de metrou afișele alea cu noul post TV pentru muieri, Diva. (Paranteză: Oh my God, you killed Hallmark! You bastards! Nu, pe bune, e de fapt aceeași Mărie Diva asta, numai că are lacrimogene mai proaste). Așa. Ce ziceam? Era un afiș promo Diva cu serialele Medium și Neveste de militari sau cum naiba se numea, oricum nu contează. Pe fața bietei Patricia Arquette era scris în toată splendoarea cu marker negru ”VACĂ” respectiv ”CURVĂ”. What the muck, mi-am zis eu, care mai ginisem un episod-două din Medium, de ce e tipa asta, Alison Dubois, un fel de Carmen Harra mai tânără și mai paranoică a lor, o vacă și o curvă? Cu ce a greșit săraca? E familistă serioasă, cu soț arătos, 3 fetițe blonde și frumoase și-un serviciu respectabil dar extenuant în domeniul metafizicii. Are insomnii frecvente - în fiecare noapte o chinuie cîte-un coșmar cu psihopați, pedofili, zoofili și filofili. Se duce în trecut, în viitor, iar în trecut, mai intră din greșeală în pielea personajului pe care îl investighează, apoi se trezește că personajul o bântuie pe ea, ș.a.m.d. E meserie dură, pentru că oricare alt om ar lua-o pe cîmpii. Așa că, vă rog eu, fiți mai blânzi cu duduia.

Aberând oleacă despre serialele americane derizorii voiam să ajung de fapt la sâmburele problemei, și anume toată treaba asta cu Păunescu. Acuma, oricâte chestii grețoase o fi făcut el cât a fost în viață, e totuși țeapăn între patru scânduri acum și nu prea-i o dovadă de bun simț să-l înjuri în acest moment. L-am înjurat destul c-a pudrat dosul Ceaușist și odraslele lui au avut Toblerone. Cît despre faptul că i-a mers bine și după Revoluție, hm, nu prea cred. Da, unii mai cad în extrema cealaltă și îi supraestimează opera, îl proclamă cel mai mare poet since Eminescu... păi bă frate, cînd a murit Ion Stratan nu mișca nimic în front! Și sunt sigură că în România au existat o grămadă de poeți extraordinari care au murit anonimi. Așadar, ce se mai poate spune despre acest munte de om, cu vocea accea sacadată, baritonală pe care mulți o imită (nu toți avînd succes)? Poate n-a fost un poet, ci un versificator. Da' nu toate poemele lui sunt de aruncat la gunoi. Poate faptul că ne-a lăsat ca ultimă amintire aparițiile sale de seară la Realitatea unde plângea că suntem într-un mare căcat. Poate jurnalul Constanței Buzea, ”Creștetul Ghețarului”, unde ea se văita că aroganța lui era pură tortură pentru căsnicia lor și-așa din ce în ce mai șubredă. Ori, în ciuda faptului că o grămadă de lume îl ura din ficați și îi atribuia metafore porcine, avea totuși curajul să se afișeze în public profitând de statutul lui de poet. Oricum ar fi, în omul ăsta a existat ostalgia în stare pură. Dar contează ce scriu eu aici? Evident că nu. Atunci mă gîndesc cum o să fie la morțile noastre. Căci, da, și noi ne vom duce unde e tipul ăsta despre care fac eu gargară inutilă acum. Și nu vor fi nici pe optime cîți oameni sunt la Păunescu. Nici măcar referințe freudiene la mamele voastre pe forumuri nu cred că vor fi atât de multe, fără să fi devenit cunoscut pentru ceva, neavând timp să-ți faci dușmani. Uite, așa merită să pleci. Discret. Nu înainte de a da telefon la familia Darie și de a spune, dramatic: ”O, biet actor... o, biet artist! Rolurile mor. Viața e un porno trist.”

Esca-tologie

2010-10-28T14:32:00.000-07:00

După cum am spus pe Tuităr mai demult, Andreea Esca a venit la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, pe unde îmi place mie să omor timpul. Ea a participat la un soi de conferință de presă pentru amatori în cadrul celebrelor Seri FJSC (care, paradoxal, au loc și ziua-n amiaza mare) organizate de our very own Antonio Momoc - profesor, om de radio, inovator, tip übercool. Acestea sunt evenimente mișto în genere, până acum am participat la 3. Anul trecut erau finanțate de Ursus Breweries, acum s-a băgat Cosmote pe fir. E o mană cerească pentru un tâști-bâști din provincie care are șansa să vadă în carne și oase profesioniști din mass-media sau artiști și să stea de vorbă cu ei. Or, să vizioneze niște documentare geniale și apoi să-i ia la întrebări pe regizori. Bașca, lume bună cît cuprinde mișună prin sală, tombole, concursuri și alte fleacuri din-astea drăguțe. Intrarea e absolut gratuită. Deci da. :)

De data asta un mare minus a fost amplasarea evenimentului. Evident că la femeia-emblemă a crainicului romînesc, cea care a trimis în neant embleme ca Sanda Țăranu/Delia Budeanu, se preconiza că va fi puhoi de lume și haos. Dar nu s-au luat măsuri să găsim un amfiteatru decent, așa că fiecare s-a descurcat cum a putut într-o găoace de nici 15 mp de la etajul 6 din Leu. Așa că nu vreți să știți prin ce test de anduranță fizică a trebuit să trec ca să prind niște cadre bune cu Esca. Cu hîrbul de Nokia 2200 classic, pentru că exact în acel moment a vrut Fujifilm Finepix A820 să se lepede de mine. Eram într-un echilibru precar, oblic sprijinită d-ampicioarelea pe un scaun, întrucît din dreapta eram strivită de o tonă de oameni. Mi se rupsese jumate de talpă de la o cizmă. Dar au fost unii cu mai multă ambiție decît mine, ca de exemplu femeia de serviciu, pe care un maistru o ajutase să se cocoațe pe-o scară ca să o pozeze prin geamul de deasupra ușii.

Subiectul conferinței a fost televiziunea pe timp de criză, dar mulți au deviat discuția spre altceva, și bine au făcut, căci frecvența cu care revine termenul de criză unde se strâng mai mulți oameni și încep să pălăvrăgească a început să devină enervantă. La un moment dat, printre capete machiate și dichisite de dudui ghicesc prezența d-lui Cristian Lupșa (Esquire, Decît o Revistă, ascrie.org) Zic: Eee, stai că vine ăsta cu o replică genială, care să rupă noianul de întrebări-clișeu. Dar nu a zis nimic, deloc, absolut nimic. Zic: bă, chiar nu zice nimic?? Dar l-am citit de atâtea ori, e super-șmecher, știu că poate! Și îl tot vedeam că se uita în jos. Abia după ce s-a încheiat toată tevatura, cînd am reușit să mă loghez pe șestache pe tuităr la un seminar, am înțeles. El a tweetuit în timp real toate fazele nașpa și comice, încheind cu lovitura finală de iatagan: ”Studenții de la jurnalism m-au întristat.” Aha, deci venise doar să asculte și să ia notițe (sau stenograme, într-o accepție mai în vogă), ca să facă nițel mișto. Prea tare! Ăsta tip deștept!

Mie una mi-a plăcut de femeia cu dicție de fier, cea care ne-a obișnuit zi de zi cu timbrul ei un pic muzical, (cum zicea Iulian Comanescu) cea care a dovedit că-i un om ca noi toți cu al ei buton care ”se futuie”. Una dintre pionierii reportajului modern în perioada SOTI și cea care a inventat practic un nou stil jurnalistic - dar mai presus de toate femeia cu spirit tînăr și simțul umorului (”mă îmbrac ca o babă”) Iată deci o bucată din discursul ei, foarte relevantă în contextul în care pe toți ne chinuie întrebarea: să ne luăm sau nu tălpășița din Românica?

Tocană ostalgică

2010-10-07T11:30:00.000-07:00

Cîteva fragmente care nu au nicio legătură unele cu altele, dar pe care Condeera a simţit nevoia să le vomite aici, întrucât s-au tot acumulat.

Revista Tabu m-a dezamăgit crunt luna trecută, chiar îi admiram și credeam că au o redacție cu discernământ care nu se inspiră din Weltanschauungul celor de la Cool Girl. Tocmai mă pregăteam să cumpăr revista, făcând totală abstracție de faptul că Inna (o duduie care nu știu exact ce face, fiindcă de cântat nu cred că se pune problema) își lățește fizicul voluptuos pe coperta avangardistă, de tip landscape. Am ignorat chiar și faptul că vine la pachet cu un album al Innei, că m-am gîndit că îl fac cadou, la fel cum am procedat cu albumul Direcția 5. Dar ceea ce m-a izbit a fost titlul. Inna - un posibil brand de țară. Neam de neamul meu n-a văzut titlu mai sinistru. Și m-am gîndit în acea secundă cât de mult se înșală scepticii care consideră că apocalipsa-i departe. Apăi, înțeleg că trebuie să achiesăm la tot ce e mainstream, fiindcă vrem să fim o revistă cul și trendi și fanchi, dar... dar... brand de țară, o fufă care știe mai puțină engleză decât tribul Mafa din nordul Camerunului?
Nu mai am nici o speranță pentru viitorul imediat al acestei țări. Și cred realmente că dacă Udrea proclamă o frunză brand de țară, atunci și Inna poate fi brand de țară, dacă admitem că respectivele au același IQ.

Ați observat probabil un fenomen machiavelic care ia în stăpânire youtube-ul în ultima perioadă. Se face în felul următor: cauți un death metal decent care să-ți meargă strună cu starea de spirit și măiastra sticlă de Grolsch ce te-nsoțește. Intri pe youtube și scrii numele trupei obscure, dar prolifice, cu vagi influențe sataniste. Zdrăngăneala şi gîjîiala te ung pe timpan, dar când îți pică ochii pe comentarii... ăăăă... ce-i asta, frate? Din 2 în 2 comentarii cineva îl pomenește pe Justin Bieber. Bagă altceva, un AC/DC să zicem. ”300 fags love Justin Bieber.” ”Justin Bieber is better! He is so hot!!!” ”Stop talking about Justin Bieber you dickheads!” și altele de genul acesta. Nu mai suporți și cauți altceva. Te duci la Airăn Meidăn, Justin Bieber. Te duci la Doors, Justin Bieber. Te duci la Creedence Clearwater Revival, Justin Bieber.
Acuma, pe mine nu Geastin Bibăr ăsta în sine mă sperie. Industria muzicală e un business şi fiecare papagal din ăsta care iese în faţă e un produs, manufacturat, planificat în detaliu şi susţinut prin ingenioase artificii de PR. Industria muzicală e liberă să promoveze ce vrea. Că există o fetiţă tunsă ca Mireille Mathieu, travestită în haine de puştan, care afişează în videoclipuri o sexualitate precoce, nu mă afectează. Cei care mă afectează şi mă sperie cu adevărat sunt fanii lui Justin Bieber. Ideea că pe Pământ există un grup de oameni de vîrstă prepuberă (viitorii adulţi, deci cei ce ne vor asigura nouă pensia) care înghit aşa ceva, ba mai mult, iubesc aşa ceva!!! Închipuiţi-vă, mesdames et messieurs, dacă vom ajunge să lucrăm pentru cei ce-au fost cîndva fani Justin Bieber? Sau... omg, dacă vor veni la putere!?!

Am aflat și că mama domnului Traian Băsescu a decedat. Să-i fie țărâna ușoară. Despre acest lucru nu am decât atît de zis: e incredibil cum se poate preschimba omul atunci când zeul Thanatos se vîră în existența cotidiană. Prima oară în istoria TV postdecembristă când televiziunile se comportă decent. Opoziția devine la rîndul ei înduioșată. Dar este o fata morgana foarte efemeră, această umbră de compătimire.

Cu jula-n coaste

2010-09-23T12:24:00.000-07:00

De-abia ce fu colbul patriei scuturat de tocurile și mersul felin al Pamelei Anderson, zbânţuiala fanilor Guns'n'Roses şi cafteala sindicaliştilor, că veni timpul să aduc in discuţie unul dintre cele mai vehiculate concepte care ne influenţează viaţa. Mă refer la ceva ce e mai presus şi dincolo de noi, ostalgie în stare pură, distilată, o forţă motrice care a contribuit din plin la sădirea fiinţei noastre balcanice, un nucleu arhetipal al romînismului: datul cu jula.

De 20 de ani, nu s-a schimbat nimic fundamental, curamental, cum vreţi să-i spuneţi. Suntem furaţi constant iar singurul lucru care se schimbă, pentru a menţine iluzia democraţiei şi a pluripartidismului, sunt hoţii. Dacă ar fi fost aceeaşi hoţi timp de 20 de ani, s-ar fi văzut vreo diferenţă? Generaţia mea, cel puţin, fu crescută în doctrina 'fiecare pe cont propriu', învăţaţi de mici să ne doctorisim, educăm, apărăm şi întreţinem singuri, pentru că pe nenea stat îl doare fix între paranteze, şi îţi dai seama de acest fapt cînd te loveşte o factură din categoria "dublu bypass", o chemare în instanţă sau o boală nenorocită. Firesc, în acest context s-a recurs la impulsul organic de a-l uşura pe aproapele tău de povara posesiunii. Dacă nu furi, eşti furat. Iar dacă ai un lucru mişto, garantat va fi furat - e doar o chestiune de timp şi de metodă. Jula e un şlagăr, un laitmotiv. Eu julesc, tu juleşti, noi julim. Julesc, deci exist. Viitorul e julissim.

Sarkozy ne-a repatriat în mod benevol Noii Pașoptiști cu fuste înflorate și pălării cu boruri largi. Am făcut mișto de chestia asta, am trecut cu vederea, dar nu mi-am dat seama cât de mult mă va costa această frivolitate a mea. Eu nu am fost niciodată rasistă, nu am avut vreun motiv să fiu, dar știu că de când viețuiesc pe acest pământ am fost intimidată în dese rânduri de țigani. Nu am vreun motiv să disprețuiesc etnia sau culoarea pielii unui om, dar urăsc agresivitatea, ostentația, manelismul și paranoia pe care o au unii țigani. Mă întorceam cu trenul din București după ce dădusem o restanță la PR, eram cu creierii terci și ochii cufundați în Kamikaze de acum două săptămâni, cel cu caricaturi ale romilor întorși în țară pe copertă. Numai că nu dădusem așa mare atenție copertei, eu doar simțeam nevoia să citesc presă. Aveam pe masa din față telefonul și o sticlă de Dorna. La un moment dat pe culoar trece un soi de comis-voiajor. Nici nu mi-am dat seama că era țigan, de fapt, am ridicat năucă ochii din ziar doar o fracțiune de secundă, și nu știu, poate eram încruntată, poate i s-a părut că mă uit la el urît, că a început să țipe: ”N-aveți încredere în mine, doamnă, da lăsați telefonul pe masă!!!” În secunda aia tot trenul se uita la mine. ”Ce nu vă convine? Ce părere aveți dumneavoastră despre noi!?! Sărutmîna!!!” Eu am înghițit în sec și am mormăit: Dar n-am făcut nimic... O săptămână mai tîrziu, blestemele acelui om m-au ajuns, fiindcă mi-a fost furat telefonul pe stradă. De către un țigan.

Apoi am făcut cel mai inutil și stupid lucru pe care un om în situația asta, în România, îl poate face. M-am dus la miliție. Acolo milițianul m-a întrebat ceva absolut minunat, o chestie pe care o voi ține minte tătă viața: ”Sunteți sigură că vi s-a furat?” ”Da, dom'le, am simțit cum mi l-a extras din buzunar!” ”Hmmm.. sunteți sigură? Sunteți sigură că nu l-ați pierdut?”

Ar fi trebuit să răspund: ”Nu, domnule gabor, știți, de fapt telefonul meu e antigravitațional. E una dintre dotări, pe lîngă mp3, bluştuţ și EDGE GPRS. S-a întâmplat ca tocmai atunci să-i activez din greșeală câmpul antigravitațional și a început să leviteze, de fapt asta s-a întâmplat.”

Dar e una jula care i se aplică cetățeanului la nivel micro, și alta cea pe care o primește la nivel macro. Hoţii noştri sunt înţoliţi comod în costume Brioni, deşi costumul în dungi ar şade mai bine pe ei. Unii sunt definiţi de gesturi-emblemă. Scatoalca pe care o dau la nervi vreunui cetăţean oţărît (nenorocitul, ce tupeu pe el!), mîinile puse în şold à la ţaţa Ziţa (urlă şi gesticulează că nu au făcut nimic chiar când furtul în sine a fost nu doar televizat, dar jignitor de clar, de o claritate accesibilă şi la nivel de retard mintal). Hoţii noştri nu mai au acel farmec şugubăţ de pe vremea lui Nicolae Filimon. Le-a fost terfelit de lăcomia maniacă (nothing he's got he really needs, 21st century schizoid man - King Crimson). Pe măsură ce s-au succedat ciolanele s-a mai adăugat cîte un strat de grăsime.

Ori suntem Logan, ori nu mai suntem!

2010-09-16T07:22:00.000-07:00

Un intermezzo până mă apuc de scris chestii serioase.

Vin și hunii, vin și bigoții (cronică)

2010-09-10T01:39:00.000-07:00

Ar fi trebuit să mai scriu, dacă nu ar fi fost blagoslovita restanță, unde eu m-am închinat de întrebările primite, iar profii s-au închinat de răspunsurile mele. Între timp mi-am dat seama de o chestie: mare noroc am că blogul ăsta nu este exclusiv pro/anti religie, altminteri ultrașii religioși mi-ar sări la beregată. Or mie mi-e frică să nu mânânc papară, la propriu, pe stradă (mai ales că în România, dacă un bărbat lovește o duduie, duduia e cea care intră la pârnaie pentru legitimă apărare) adică, uitați-vă la el cum arată (cred că și-a făcut bicepșii ăia ridicând ceaslovul). Dar destul despre asta. Hai să ne ocupăm de lucrurile serioase.

* Monica Tatoiu este un personaj fascinant, care a pornit de jos, din meandrele abstractului matematic, traversând neantul smacurilor de uz feminin ca să ajungă sus, în arena analizei politice. În fiecare zi, oră, moment, nanosecundă, indiferent ce s-ar întâmpla - fie că e arestat un interlop sau se legalizează marijuana, duduia e la post, e mereu la datorie, în tribună, de unde vine cu cîte un răspuns la fiecare problemă a Universului. Cînd Oana Dobre îi propune fiscalizarea averilor bisericeşti, ea se cutremură înfiorată: "vai, vai, dar nu! (Blonda asta sigur e posedată, cum poate să zică ceva atît de oribil?) Acestea sunt lucruri care nu ne privesc şi ar fi bine să rămînă aşa." A sosit momentul ca doamna Tatoiu să aibă propria ei emisiune - ăsta e pasul următor, cel mai firesc. O să fie magnific - un mélange gen Florin Condurăţeanu şi Oreste!

* Tocmai ce mă obișnuisem cu ideea că grețosul circ mediatic care a succedat moartea Mădălinei Manole și-a dat obștescul sfârșit, când îl văd pe idiotul de bărbat'su (să-mi fie cu iertare, dar merită să fie numit idiot) la kitsch-ul trist de emisiune al lui Măruță, făcând gargară între un oftat și două suspine, dând pe goarnă toate detaliile intime, și mai ales urlînd dramatic, cabotin, atunci când camera e în prim-plan pe figura lui cernită, urlînd la socri că sunt niște mincinoși. În afară de faptul remarcat de Badea, și anume că emisiunea se numește, paradoxal, Happy Hour, și tratează chestiuni extrem de vesele precum sinuciderea, văduvia și bătălia pentru custodie, vreau să spun că nici dacă s-ar fi străduit, nu i-ar fi putut aduce o jignire mai mare soției sale. OK, înțeleg că ea e celebră și chiar dacă, prin absurd, ar încerca rudele ei să fie discrete, tot s-ar mai strecura niște lucruri înspre presă. Dar producția asta telenovelistică e o bătaie de joc la adresa defunctei, poate și la adresa copilului său. Aceste versiuni 2.0 ale familiilor Capulet și Montague fac fiecare un contract cu câte-o televiziune. Își asumă un rol (părinții persecutați de ginerele lacom vs văduvul care salvează soața de socrii denaturați). Apoi se păruiesc în fața a milioane de gură-cască, mai ies cîteva lovele, căci, firește, nu strică... mai iese o ”dovadă”: un bilețel al defunctei, o agrafă de păr a defunctei, ce mai pică la recuzită. Mai merg cîteva referiri la copil cu apelativul ”pui mic”, suficient ca să lăcrimeze cocoanele în vârstă, gata rețeta otevistă pentru audiențe monstruoase. Ce treabă are asta cu imaginea publică a Mădălinei Manole? Nici una. Dar de cînd Zăvoranu și mama ei au luat concediu, trebuiau să vină niște suplinitori.

* Că tot venise vorba de Măruță - voi ați înnebunit!? - Măruță cu barbă?? Cum adică, Măruță și-a lăsat barbă?? Și nu, în familia lui nu a fost vreun deces. Hai, dom'le, să fim serioși, Măruță cu barbă e la fel de credibil ca, nu știu, să zicem Fuego cu barbă. Pe trăsăturile acelea rubiconde, feminin-copilărești, barba șade la fel de bine cum ședea odinioară, triumfătoare, șuvița de-a curmezișul creștetului președintelui României.

* Despre arestarea lui Vîntu, nimic!

Eftene, episodul 10: Eftene se umilește și el

2010-08-31T09:20:00.000-07:00

10 episoade cu Eftene, tulai doamni! Hai să ridicăm damigenele de șliboviță, căci e drept că Eftene crește într-un an cât alte webcomicuri într-o lună. Nu numai asta, dar se și stafidește mai ceva ca Viorel Lis, regresând de la stadiul de bandă desenată la cel de caricatură. Selavi.

Așadar (un sinonim adecvat pentru cuvântul deci când vrei să începi o frază) Eftene îmi dă telefon într-o zi. Avea glasul sugrumat de emoție. Ori asta, ori se lovise din greșeală la părțile intime cu ușa de la țarcu' oilor. ”Condeero, tre să plătim la stat pentru blog!” Am rămas, cum spun unii cu pretenții, perplexă. ”Păi cum naiba o ajuns Ostalgia, maghernița unde scriu eu răhățișuri mediocre din când în când, o amenințare pentru stat?” ”Nu, e fincă ai matale drepturi de autor pentru blog, de-aia tre' să plătești!” ”Auăleu. Dar nu am încasat nici o centimă de la blogul ăsta, praful de pe tobă, pielea organului! Și am acte să dovedesc! De ce dracu mă mai pun să plătesc pentru ceva ce nu produce!?” ”Asta nu știu.”

Și astfel îl luai pe Eftene în cârcă și am purces spre ghișeul serviciilor sociale. Vă dați seama, acolo mai erau Bucurenci, Tudor Chirilă, Fuego, Dan Puric, Pavel Coruț, chiar și Patapievici! ~~Deci~~ Așadar vă imaginați ce experiență incomodă, iar când ne-am întors mintea îmi vâjâia a idealism delirant și a formol metafizic. A, era și Cărtărescu, am uitat. Cu care am conversat, precum vedeți în instantaneu, dar nu am apucat să bem o nefiltrată Holsten. Oricum, ocazii vor mai fi destule, cine știe ce idee va mai avorta mintea conducătorilor. Mîine poate vom fi nevoiți să plătim taxa pe animalul de casă (colegele mele de cameră vor plăti taxa pe mine) ori va fi promulgată legea mersului în mîini, că și-așa nu avem străzi și e bine să facem uz inteligent de resursele naturale. Partea bună, trebuie să recunosc, e că nu am arătat niciodată în realitate atît de bine ca în instantaneul de mai sus. Vivat Photoshop.

Requiem revoltat

2010-08-17T12:25:00.000-07:00

Iată genul de evenimente care îţi opresc inima în gât şi îţi reamintesc că realitatea poate fi mult mai de căcat decât am orînduit-o noi, cetitorii ori cronicarii blogurilor, cu meschine chestiuni de glorie efemeră, duşmănii ori cumetrii, a fi în rând cu lumea, a-ţi păsa prea mult de ce spun alţii despre tine şi a-ți afișa ostentativ statutul. Nenorociri vor exista mereu, dar există unele, da, unele total aparte, care ridică întrebarea cathartică: dar dacă aş fi fost eu în locul lor? Iată cum vine hazardul şi-ţi ”arde o smetie peste ochi", cum bine zicea Alice Năstase, aşa viciat de cinismul societăţii cum ai ajuns.

Condoleanţe exprim, la modul cel mai grav (fiindcă anumite chestiuni nu suportă zeflemea şi nu pot fi luate à la légère) atît pentru vieţile preţioase pierdute în incidentul de la Maternitatea Giuleşti, cât şi pentru martiriul familiilor acelor copii, care nu va putea fi remediat. O neglijenţă impardonabilă, veţi zice. Da, dar a cui? Există vină în cazul ăsta şi o putem determina cu certitudine, fie ea singulară sau colectivă? Faptul s-a petrecut în mijlocul degradării şi sărăciei spitalelor, urmat de exodul masiv al medicilor buni peste hotare. Inerția celor din tagma medicală, care văd în pacienți niște rebuturi, are un preț. Acum, ca o infirmieră, o instituţie, sau un sistem întreg să răspundă - astea-s utopii. Unicul lucru decent, afară de demisiile de rigoare, chiar după ce acest tragic eveniment va înceta de mult să fie trâmbiţat mediatic, este luarea unor măsuri de securitate riguroase în toate unităţile medicale (sună a limbaj de lemn, a lucru neverosimil? poate fiindcă normalitatea e încă marfă de contrabandă.) Altminteri, simplul fapt de a da viaţă, de a procrea în România, va comporta mai multe riscuri decît a face bungee-jumping deasupra unei mlaştini cu aligatori.

Vedeţi voi, dacă luăm în ansamblu ultimele luni, vom constata că vara asta s-au petrecut nu foarte puţine lucruri bizare şi sinistre. Nu vreau să ştiu acum ce se va întîmpla la iarnă.

Slav de înger și România picarescă

2010-08-09T13:53:00.000-07:00

-preumblări ostalgice-

Ei, dragii mei, oricât de greu ne-ar fi să credem uneori, există viaţă şi în afara blogului. Tocmai de aceea mi-am permis să mă perind prin anumite ţinuturi. Însă legea lui Murphy aplicată virtualului, şi anume că cele mai faine evenimente se întâmplă când eşti în pauză, nu conteneşte a funcţiona cu precizie nemiloasă. Într-un moment in care mi-am pus serios intrebarea "nimic nou pe frontul central?" am dat o fugă la Festivalul Medieval de la Sighişoara. Apoi am fugit în Bulgaria (normal, cel mai ostalgic loc de pe pămînt), unde la fiecare haltă ascultam pledoariile șoferului de autocar către duduia pe care voia să o seducă. Noroc cu iaurtul lor grozav și faptul că importă whisky The Famous Grouse. Apoi, iată-mă undeva în Băile Olăneşti, printre oameni care vorbesc ca nea Mărin, avînd privilegiul wirelessului. Aş da orice să pot să fumez. Dar aici e absurd si ilogic să fumezi, fiindcă e health resort. E ca si cum l-ai citi pe Dawkins în cerdacul Mînăstirii Brâncoveanu. Ceea ce nu înseamnă că n-ar fi o activitate distractivă.

Evenimentele consemnabile se încolăcesc perfide în jurul meu precum sirenele asupra lui Ulise. Despre ce naiba să scriu? Despre faptul că președintele Romîniei este singurul care folosește betișoare de vată cu un capăt liber, cu care cică s-a rănit? Eu, de cînd mă știu, am văzut în comert numai bețe cu vată la ambele capete. Despre apetitul reporterilor pentru apocalipsă, cu ocazia exploziilor solare? Despre grațioasa eschivare a clasei aristocrate romînești la întrebarea ”v-ați dona averea pentru a scoate țara din criză, cum au făcut Buffett și Gates”?

Uite, mi se pare interesantă stirea referitoare la Blackberry, cum că ar reprezenta un pericol pentru siguranta națională. Din punct de vedere ostalgic, toate problemele au o soluție simplă. De ce nu ar veni guvernanții în ajutorul populației cu un produs de înaltă fiabilitate high-tech, bașca adaptat la spiritul fițos al vremurilor. Noul iFos 3G! iPhone pentru snobi!

Permiteți-mi deci a nu știu cîta oară să îi mulțumesc Elenei Udrea, care a făcut un singur lucru desăvîrșit la viața ei: a sporit cota emigrării si i-a îmbogățit pe străini din turism. Fiindcă la ea întregul demers politic funcționează pe baza psihologiei inverse. Bineințeles, mulțumirile mele merg și către Revista 22, care promovează intens turismul pe insula Pora-Pora. Am remarcat, pe unde am fost, ca există în țara asta enclave care supraviețuiesc independent de autorități si se updatează constant; gospodărindu-se din resurse proprii, muncind consecvent; strîngînd din dinți, atrag turiști de pe întregul mapamond și le oferă condiții cel putin decente. Există ceva rămășite de normalitate, chiar dacă viitorul pare sumbru, privit cu bătrînul ochean aburit, și chiar dacă fiecare jurnal de știri ne bagă pe gât ideea că, într-un final cehovian, ne va lua pe toți Micky Duță (fratele lui Laurențiu).

Eftene, episodul 9: Înc' o Ceaşcă, vă rog!

2010-07-23T01:29:00.000-07:00

Întâi, ca orice amfitrioană ce se respectă, se cade să vi-l prezint ceremonios pe Eftene, pentru cei care nu-l ştiu din alte bloguri de-ale mele.

Eftene este personajul meu de bandă desenată, inspirat dintr-o relatare a bunicului meu despre Nea' Eftene, un om care a existat şi s-a manifestat cu precădere în perioada postbelică, în comuna Moşoaia din jud. Argeş, ca slugă a unui boier, proprietar de fabrică de sifoane. De la acest minunat personaj, transferându-l în 2D, nu am păstrat decât spiritul ostalgic, un simţ al umorului tranşant şi tăios, al omului care îşi ascunde de mustaţă potenţialul zâmbet. L-am făcut crâşmar la cîrciuma Eftinica. El reprezintă oglinda tuturor metehnelor şi moravurilor noastre. El, în cămaşa verde de puşcăriaş, izmene şi galoşi de Harghita, este reflexia angoaselor noastre de popor al secolului 21 pironit în Evul Mediu. Prin el îmi permit un next level al ironiei. Eftene n-are nevastă, deşi Agripina, curva satului, ar putea turui ore în şir poveşti fără perdea despre Eftene, ea fiind un soi de marchiză de Sade-ova. Cred că singura duduie care apărea în bandă eram eu, în aroganţa mea supremă, eram singura femeie din viaţa lui Eftene - aici s-ar putea interpreta că suferă de complexul lui Oedip, eu fiind mă-sa, să nu uităm. Deci e cu incest (sort of) şi trăscău - poate fi ceva mai fain?

Acum, cred că media romînească duce lipsă de subiecte cu adevărat importante. Faptul că Băsescu a scăzut în sondaje (un lucru care, de altfel, nu îl afectează deloc pe Băsescu) presupunând că într-adevăr sondajul a fost cinstit, nu este un impediment pentru un politikandroid redutabil ca Băsescu, ce deţine, cum a fost demonstrat de-a lungul vremii, un arsenal de tactici care a dat roade vreme de 6 ani, în condiţii mult mai grele. A făcut faţă şi lui Tăriceanu, şi filmuleţului cu copilul, şi crizei, şi referendumului, va face faţă unui banal sondaj. De asemenea, adevăraţii (n)ostalgici, posesori ai unui acut apetit morbid, bulucindu-se să vadă Cuplul de Aur dezgropat şi analizat de-a fir-a-păr (la propriu) este alt subiect generos de dezbateri. În aceste condiţii, socot că este corect ca Ostalgia să ia o scurtă pauză. À bientôt!

Suprarealismul autohton

2010-07-18T15:20:00.000-07:00

hommage à mewsette.

a supraviețui în această țară a devenit o artă, săvârșită cu multă demnitate. îți scriu astfel de lucruri într-o misivă publică, pentru că, iată, cenzura încă doarme și mi-o permite. când ești batjocorit de stihiile naturii, ți se flutură nonșalant o pereche de pantofi cu toc, louboutin, cu care să dezvirginezi noroiul proaspăt ce s-a închegat pe marginea uliței (”femeile din Săucești sunt elegante!” sic!)
artistul e condamnat să trăiască simultan în realitate și imaginar, deci am putea spune că ori e schizoid, ori o imită pe mewsette a lui schrödinger. românul obișnuit e condamnat să trăiască în realitate, care nu e a lui, e impusă, dar și în mirajul westalgiei, al Occidentului, iată că fac o mică excepție scriind cu majusculă, fiindcă acolo toate, zice-s-ar, merg ca pe roate. simetric, ritmic și perfect.

dar cum se manifestă westalgia în spațiul valah? poate fi prin ochiul de estet al unui om simplu, un edil rural cu numele de antica. putea la fel de bine să îl cheme antipa, ca să rămânem în zona muzeelor, dar soarta a decis că va avea un nume cu rezonanță istorică. el a fost mișcat, atât de mișcat de piramida ce străjuiește muzeul luvru, încât instinctul imitației s-a trezit în el. a construit o replică aproape identică, din sârmă și celofan, drept moț al primăriei comunei cu un nume ideal pe canicula asta, ”prăjești”. eu zic că la fel de bine putea să pună o replică supradimensionată a principesei x, a lui brâncuși (ca să nu vă stric surpriza, vă las plăcerea de a căuta pe google).

da, că bine zicea bunul buñuel, poate realitatea nu merită luată în serios. bat câmpii? e drept, eu nu-mi permit ca voi un avânt temerar, și anume acela de a colinda munții. câinele andaluz, îndrăzneala sa supremă, face negreşit parte din triada capodoperelor, alături de clockwork orange şi metropolis. lui buñuel i-a fost frică la prima proiecție a filmului. era anul de grație 1928 anno domini. pitit după cortină, într-o mână avea pietre, ca să se apere de meltenii care l-ar fi huiduit. în cealaltă plăcile de wagner pe care avea să le pună la gramofon spre amuzamentul lor. îi era teamă să nu fie prost înțeles. tuturor ne e teamă de asta: să nu fim înțeleși. dar am o veste bună: cu cât mai neînțeleși, miștocăriți și ușuiți veți fi acum, cu atât mai mari șansele să fiți considerați genii, postum.

Drumul tău... pe 2 cărări.

2010-06-30T10:39:00.000-07:00

Mîine cică se încheie campania Drumul tău a berii Ursus. Ea îmi seamănă tare mult cu campania Poiana cu îndeplinirea dorințelor, de anul trecut. Vă mai amintiți? Trimiteai dorința și apăreai pe un billboard urban sau pe un abțibild în metrou. Iar dacă aveai suficient bulan, pardon, noroc (trebuie să mențin un limbaj fin și elevat, cine știe cine nimerește aici), poenarii ți-o și îndeplineau. Bine, asta dacă nu le spuneai că îți dorești să te însori cu Jenna Jameson sau vrei mai multe lingouri de aur decât posedă Guță și regina Maria Câmpina la un loc. Trebuia ceva mai fezabil, mai down-to-earth.

Campania Ursus Breweries e oleacă diferită, fiindcă îți cere să îți spui povestea vieții. Da, le faci o poliloghie pseudofilosofică ca un teasc de stors lacrimi, stipulând rostul tău în viață, este o idee bună să bagi și niște clișee precum ”viața merge înainte” ori ”și mâine este o zi”, ”după furtună vine și vreme bună” et caetera. Încarci o fotografie cu tine, dar nu una în fața oglinzii din baie, cu brațul stâng neepilat și drapat în aur, ancorat teatral pe ceafă. Încarci o fotografie decentă, dacă are soare, iarbă verde și animale, cu atât mai fain. La final, cele mai - of of, măi măi - impresionante povești sunt afișate pe panoul de onoare pe Magazinul Unirea. Deci poți să te dai mare la rude cu asta: ”iete mamaie, sunt pe același billboard cu Moisescu și ăla care a jucat în Polițist, adjectiv.” Departe de scopul ei fundamental, accea de a apropia produsul promovat de publicul țintă și de a crește vânzările, campania Ursus a fost un flecușteț idealist, un briz-briz ce atârnă pe realitatea dură ca zarurile vernil pe oglinda retrovizoare. Hai că viața nu-i așa infectă, copii, hai să cântăm și să dansăm pe refrenul eu pot în cea mai tare frondă contra realismului cinic, pe sistem flauăr pauăr. Oricum, e vorba de-o firmă de alcool, iar tot conține alcool are și o parte bună. Pe fundamentul alcoolului poți altoi ideile cele mai mărețe ale omenirii.

N.B. Apropo, mă găndeam, oare nu o să mă prejudicieze la un moment dat faptul că mă cheamă Condeera cu dublu e și nu cu ei, după normele limbii literare? Nu, dom’le. Condeera este o autoironie și o modalitate de a personaliza un pseudonim care altminteri ar fi banal și arogant (cum ar fi să te numești Scriitoarea, cu majusculă și articol hotărât!?) Poate unii se vor ambiționa, precum Ada Meseșan, să nu pronunțe i-ul din hiatul e-e. Cred că oamenii care m-au citit sunt suficient de deștepți ca să își dea seama că intenționat am scris Condeera. Și dacă nu sunt, acest articol va rămâne în arhivă pentru referințe viitoare.

Guvernu' cere biruri noi, iar leafa ți-o ia înapoi.

2010-06-27T06:10:00.000-07:00

E tragic, dragii mei, nici dacă aș vrea să fiu comică, nu aș putea. Interesul public aleargă după cai verzi pe pereți într-un context național destul de dificil, în care ar trebui să ne păstrăm luciditatea.

România nu are bani suficienți – iată realitatea care a generat o spirală vicioasă din cadrul căreia actuala guvernare nu a fost în măsură să scoată țara. Scăderea pensiilor cu 15% - cea mai controversată lege a unui guvern postdecembrist – a generat haos și panică în rândul populației în vârstă. Într-o situație la fel de gravă s-au aflat și bugetarii, al căror salariu, conform măsurilor impuse de guvern, trebuie redus cu 25%. Au urmat proteste, unele violente, altele hilare (celebrul dans al pinguinului), care nu au avut un efect concret. Aceste așa numite măsuri de austeritate ale guvernului Boc au avut ecouri chiar și în publicitate. Societatea de asigurări Omniasig promitea ”respectul față de pensionari” și încuraja ”gândirea pozitivă”. Fluxul de știri cu privire la situația pensionarilor și bugetarilor din România a fost eclipsat, pentru scurtă durată, de un eveniment reminiscent arestării lui Becali din decembrie 2009: Dan Diaconescu arestat.

Dacă privim din punct de vedere conjunctural, arestarea lui Diaconescu a venit într-un moment cât se poate de adecvat. Anunțul că scăderile drastice ale pensiilor și veniturilor bugetare s-ar putea prelungi până în 2011, conferința PD-L de la Palatul Snagov, inundații în regiuni vaste ale țării. Prin notorietate, structură episodică și caracter voit șocant, Diaconescu în închisoare reprezintă reflectarea fidelă în realitate a emisiunii Dan Diaconescu în Direct. Un serial fluviu despre un fapt derizoriu, dar a cărei importanță este hiperbolizată pentru un public avid de spectacol grotesc. Ars gratiile închisorii artis.

Dan Diaconescu îșî arată cătușele camerei de filmat arborând o figură complet relaxată. Pare un actor ce-și joacă rolul conștiincios. Buletinul de știri ne anunță că Dan Diaconescu și Doru Pârv sunt reținuți printr-un mandat DNA pentru șantajarea primarului comunei arădene Zărand, Ion Moț, promovând astfel personalități care cu greu s-ar putea înscrie în tagma jurnalistică. Cazul Diaconescu a fost discutat timp de cinci zile. Vineri, 25 iunie 2010, aproape simultan cu emiterea rezoluției Curții Constituționale, în colțul ecranului televizorului figurează știrea că Diaconescu a fost eliberat. Formidabil joc al conjuncturii!

Rămânem deci cu pensii mari, de câteva zeci de milioane (judecători, magistrați, militari etc.) încă neimpozitate, iar creșterea TVA-ului planează asupră-ne precum Sabia lui Damocles. Asta dacă nu se umblă și la cota unică. Tout c'est possible. Este exact cum cânta Cohen: The poor stay poor, the rich get rich, that's how it goes... Dar eu mă gândesc în primul rând la cum toată treaba asta îi va afecta pe cei de lângă mine. Cei doi bunici care mi-au rămas se vor descurca așa cum s-au descurcat până acum, și cu ajutorul familiei mele. Recent, ei mi-au spus despre croitoreasa mea preferată din Pitești (urbea mea natală), doamna Stoica. S-au întâlnit cu doamna Stoica în Ceair, era în negru. Fratele ei decedase. A făcut infarct când a auzit că i se va tăia pensia.

(Montajul de mai sus e făcut chiar de Condeera, fiindcă scheciurile radiofonice din anii '30 ale lui Constantin Tănase din lipseau cu desăvârșire de pe YouTube și a trebuit să iau măsuri.)

Consoarta noastră, catastrofa.

2010-06-17T15:53:00.000-07:00

În acest articol, publicat în ultimul număr Dilema Veche, domnul Mircea Vasilescu adoptă un ton profund moralizator, criticând exagerarea și lamentarea excesivă care tind să devină metode ”românești” de a rezolva problemele acestei țări.

E criză, ni se taie salariile, ni se ridică maşinile de pe străzi, s-ar putea să cadă Guvernul, ne îndreptăm spre dictatura lui Traian Băsescu, se închid firmele, învăţămîntul e la pămînt, au apărut gropi noi în asfalt, Mondialul de fotbal se joacă fără România şi nici la tenis nu mai sîntem ce-am fost, s-au închis ziare şi reviste, mîncăm ouă de găini stresate, aşteptăm marele cutremur (şi între timp facem dezbateri la TV despre astea mici), societatea civilă moţăie, litoralul nostru e tot în urma celui bulgar, Ţinutul Secuiesc vrea autonomie, Vasluiul tot sărac e, sute de mii de românaşi au datorii restante la bănci, misterele Revoluţiei din decembrie nu s-au lămurit, dl Ion Iliescu urmăreşte campionatul de snooker, fiul fostului dictator a înregistrat marca „Nicolae Ceauşescu“ şi n-o să mai putem nici măcar scrie despre el, roşia românească a murit (importăm din Turcia), s-au împlinit 20 de ani de la prima mineriadă şi tot nu ştim cine le-a dat minerilor răsadurile de flori pe care le-au plantat în Bucureşti, Comisia Europeană ne tot dă avertismente că n-avem gropi de gunoi ecologice, creşte numărul de pensionari şi scade numărul de angajaţi, sîntem tot pe ultimul loc în UE la consumul de săpun şi pastă de dinţi, stăm prost cu natalitatea, dar şi cu numărul de locuri în grădiniţe, doctoratul cică se ia pe şpagă, cei mai buni medici ne-au plecat din ţară, RATB nu va mai asigura transportul în comun în judeţul Ilfov, clasa de mijloc – abia înfiripată – va cădea la limita sărăciei, agresivitatea în şcoli creşte, moare cultura. Şi, peste toate, mai e şi caniculă – prilej pentru televiziuni de a compune „artistic“ nişte generice speciale, cu muzică sumbră, ca să ne anunţe că România e la pămînt şi din cauza căldurii. Sîntem, carevasăzică, un neam bătut de soartă şi aşteptăm să vedem ce-o da Dumnezeu drăguţul – căci, nu-i aşa, avem „pile“ la Dumnealui, ca popor care „s-a născut creştin“ şi, milenii de-a rîndul, a fost numai cu gîndul la cele sfinte.

Dacă scoatem însă capul un pic din găoacea naţională şi încercăm să înţelegem ce se întîmplă pe la alţii, aflăm destule lucruri interesante. Statul francez o să scoată la vînzare 1700 de imobile şi terenuri, inclusiv castele, pentru a-şi reduce deficitul bugetar. Germania a luat măsuri de austeritate asemănătoare cu ale noastre (reducerea cheltuielilor publice), iar la Berlin au protestat zeci de mii de oameni. Lorenzo Bini Smaghi, guvernatorul Băncii Italiei, spune că dezechilibrele care au stat la originea declanşării crizei mondiale s-ar putea să reapară. În Italia, sistemul educaţional are mari probleme din cauza subfinanţării (se reduc mii de posturi, nu se mai fac investiţii etc.). În Spania, şomajul a crescut foarte mult. Noul premier japonez a anunţat că ţara sa riscă să intre în faliment dacă nu reduce datoria publică (deci e clar ce va urma: austeritate). Şeful Federal Reserve a declarat că, în viitorul apropiat, naţiunea americană (care îmbătrîneşte) va avea de făcut opţiuni dificile: ori mărirea taxelor şi impozitelor, ori scăderea cheltuielilor sociale, ori reducerea cheltuielilor publice. Dar lumea occidentală în ansamblu îmbătrîneşte, arată o analiză a Băncii Reglementărilor Internaţionale, aşa încît banii pentru a-i susţine pe oamenii în vîrstă vor fi tot mai puţini: practic, statele nu vor reuşi – în ciuda măsurilor de austeritate – să „adune“ destui bani pentru a face faţă cheltuielilor publice (v. blogul lui Dan Popa). Caniculă e „şi la ei“. Şi poluare. Şi schimbări climatice. Iar dacă ne uităm pe niscaiva ziare străine, observăm că şi în cele mai civilizate şi „aşezate“ ţări apar tot timpul probleme locale, într-o comunitate sau alta – ori vreo disfuncţie în transportul public, ori vreo neregulă în recoltarea deşeurilor, ori vreo şcoală care trebuie renovată şi nu sînt destui bani etc.

La noi însă, ceea ce amplifică problemele şi le duce pînă în pragul catastrofei este felul în care ne lamentăm şi amestecăm lucrurile. Punem la grămadă dificultăţi care pot fi depăşite prin eforturi proprii (prin muncă şi, mai ales, organizare mai bună) cu probleme grave generate de sistemul financiar şi cu fenomene naturale. Trăncănim şi ne smulgem părul din cap, iar ca să ne răcorim înjurăm guvernul, preşedintele şi „clasa politică“, uitînd că noi i-am votat (mai ales dacă ne-au dat un mic şi-o bere şi ne-au minţit frumos la televizor). „E o isterie prea mare“, a spus dl Mihai Tănăsescu, reprezentantul nostru la FMI, pentru hotnews.ro. „Toată lumea e în criză“, dar „nicăieri în lume nu e o asemenea abordare catastrofală. Ne facem rău singuri“. Dl Tănăsescu a dat dovadă de foarte multe ori că e un om echilibrat şi serios – între altele, a susţinut cota unică de impozitare, a cărei „paternitate“ şi-o dispută acum toţi. Aşa încît merită să dăm atenţie cuvintelor sale de bun simţ. Cu un amendament însă: continuăm să ne facem rău singuri. Ne simţim bine vorbind despre catastrofele care ne pîndesc la tot pasul, căci numai astfel putem dormi liniştiţi cu self esteem-ul nostru de popor blînd, paşnic, harnic şi ospitalier, dar ghinionist, aşa cum o dovedeşte nu numai istoria mai veche, dar şi cea recentă. Cînd ne era şi nouă mai bine şi aveam creştere economică aproape cît China, s-a apucat sistemul financiar mondial de prostii: nu e fatalitate?...

Traian Băşecspir în rolul Regelui Lear

2010-06-13T10:57:00.000-07:00

Mircea Badea tot vorbea despre o renaştere a României urmând o distrugere totală a acesteia. Eu nu ii împărtăşesc această radicală opinie, însă am luat un renascentist, iată, al literaturii universale, şi l-am interpus cu un clasic în viaţă al politicii româneşti. Pentru că, nu-i aşa, dacă tot se anunţă vremuri din ce în ce mai grele, putem rămâne cu capul pe umeri dacă avem simţul umorului, această nobilă redută pe care, în mod miraculos, încă ne-o permitem.

A tăia din pensii sau a nu tăia? Aceasta e intrebarea.